Preotul grevist Ion Pâslaru, ocrotitorul inapţilor de la Poarta Albă

Într-o notă informativă din data de 4 februarie 1953, se menţionează atitudinea provocatoare a deţinutului Pâslaru Ion, grevistul Porţii Albe. Lucrând la încărcarea garniturilor de tren în cadrul detaşamentului de popi pe şantierul Taşaul (azi lacul Năvodari), unul din cele mai mari şantiere ale coloniei Peninsula, situat la vreo 12 km de lagăr, a protestat împotriva abuzurilor administraţiei lagărului. Astfel, în ziua de 14 ianuarie 1953, „s-a ridicat cu vehemenţă, fiind sprijinit de Sevastre Ioan şi Filip Gheorghe, împotriva măsurilor luate în brigadă de a se da suplimentele cu mâncare elementelor merituoase, după muncă, cerând să se dea suplimentele (după) pe rând, indiferent de muncă şi comportare”. Informatorul Paul Zubinschi considera că acest comportament al tânărului teolog, „care se deda la acte de intimidare a celor care muncesc” era determinat de influenţa exercitată asupra lui de preotul Matei Ioan (cf. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 237404, ff. 9-12). 

Acest precedent explică prezenţa lui Ion Pâslaru în rândul celor 54 de deţinuţi care au participat la “cea mai mari grevă de pe canal pentru salvarea inapţilor” protestând împotriva abuzurilor administraţiei lagărului. Greva, printre care se număra şi, era îndreptată împotriva politicii de exterminare pe care comandantul Ficior Ion o punea în practică prin înfometare, îngheţare şi lipsă de medicamente. Cicerone Ioniţoiu povesteşte în documentul „Pe urmele crimei de genocid din România. Rezistenţa supravieţuitorilor de la Canalul morţii” ceea ce s-a petrecut la 9 martie 1954 în lagărul torţionarului Ion Ficior, amintind şi de contribuţia lui Ion Pâslaru la această grevă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, o imitaţie după proiectele faraonice sovietice ale lui Iosif Visarionovici Stalin. 

Spiritul „contrarevoluţionar” al părintelui Pâslaru Ion îşi are rădăcinile în anii în care, tânăr teolog fiind, „într-o seară, a distrus tabloul tov. Stalin şi gazeta de perete ce se afla pe o sală din Facultatea de Teologie” (Ibidem, p. 14). Ce bucurie trebuie să fi fost în sufletul deţinutului Pâslaru Ion când, în februarie 1953 a murit Stalin şi pe toate şantierele Canalului Dunăre – Marea Neagră s-a întrerupt lucrul, au sunat sirenele şi s-au tras clopotele timp de vreo cinci minute, chiar dacă se spera prea puţin în îmbunătăţirea imediată a situaţiei sale. În fata sistemului de exterminare prin munca forţată de la Canal după ce oamenii erau epuizaţi prin foamete şi bătăi, părintele Pâslaru Ion a protestat prin refuzul de a munci, sau dacă era scos forţat pe poarta şantierului nu punea mâna pe scule pentru a face norma. A continuat apoi acest protest prin declararea grevei foamei. Desigur aceste atitudini, a constituit un risc pentru el, dar în acelaşi timp puneau pe gânduri pe călăi şi a reprezentat un sprijin moral pentru cei neputincioşi şi oropsiţi ai sorţii. La lagărul Peninsula au fost deseori astfel de atitudini pline de demnitate cu hotărâri de sacrificiu, constituind astfel o şcoală a demnităţii pentru teologul din judeţul Romanaţi pe nume Pâslaru Ion, care primise condamnarea la o astfel de viaţă pentru simplul fapt că a contribuit la acordarea de ajutoare familiilor nevoiaşe care aveau pe cineva deţinut în temniţele comuniste. În schimbul acestei fapte bune, din cauza regimului de detenţie, a rămas cu grave probleme de sănătate, trăind restul vieţii fără un plămân.

Suferind de o boală contagioasă, este despărţi de restul greviştilor de la Poarta Albă, fiind transferat la penitenciarul-spital TBC de la Targu Ocna, o închisoare de categoria a II-a care găzduia deţinuţi cu grad sporit de periculozitate. În această Bastilie sanitară a regimului comunist din România deţinuţii, contrar experimentelor de reeducare încercate de autorităţi, au ajuns la o atmosferă de înălţare creştină unică în istoria gulagului românesc fiind practicată “rugăciunea inimii”, fenomen la care a fost cu siguranţă martor şi părintele Pâslarul Ion. Cu siguranţă că atitudinea avută la Canal faţă de inapţi a menţinut-o şi în penitenciarul-spital TBC de la Targu Ocna, numărându-se printre tinerii tebecisti care făceau de gardă la patul bolnavilor mai grav, spălau rufele şi cearceafurile pline de puroi şi refuzau porţiile de marmeladă sau carne în favoarea celor mai bolnavi.

În vremea păstoririi Patriarhului Justinian Marina, autoritățile comuniste au fost convinse să tolereze activitățile întreprinse de părintele Pâslaru Ion, care a găsit un ajutor real în reabilitarea și reintegrarea sa în viața misionară a Bisericii, fapt confirmat de propria sa familie. Astfe, în anul 1974, cu binecuvântarea Patriarhului Justinian, părintele Ion Pâslaru vine ca preot slujitor la biserica Sfântul Pantelimon din Bucureşti unde, în calitate de paroh, acest preot a reuşit să obţină fonduri de la autorităţile comuniste necesare consolidării bisericii grav avariate în urma cutremurului devastator din 1977. Este de reţinut faptul că părintele Pâslaru Ioan reuşeşte să ajungă paroh al bisericii Sfântul Pantelimon, deşi era ţinut încă sub observaţie de fosta Securitate.

Chiar dacă părintele Pâslaru Ion, bolnav de TBC, a fost un supravieţuitor al muncii forţate de la canalul Dunăre – Marea Neagră asupra cărora s-a încercat în repetate rânduri acţiuni de exterminare, ne-am gândit totuşi că suferinţa îndurată de el în acest loc merită o importanţă mai mare. De aceea, prin mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul familiei dr. Ştefănescu, am înălţat în memoria acestui preot ocrotitor al inapţilor de la Poarta Albă care pune în lumină pe toţi slujitorii de la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti, o troiţă pe care am sfinţit-o în data de 27 mai 2017, la Mănăstirea Sfinţilor Români din Galeşu.

În concluzie, model de credință și apărător al celor aflaţi în suferinţă, părintele Pâslarul Ion a dovedit prin grelele încercări la care a fost supus că puterea credinței și a dragostei de ţară nu au putut fi învinse de comunism, afirmându-şi până la sfârşitul vieţii crezul de a fi "un bun creştin şi bun român".