După 30 de
ani: reumanizarea României!
Autor: pr. dr. Bogdan-Aurel TELEANU
Vestea
că duminică, 27 octombrie 2019, la ora 12.30, urma să aibă loc la Patriarhia
Română proclamarea canonizării Sfântului Ierarh Dionisie, Episcopul Cetății
Albe – Ismail, ne-a determinat să reafirmăm public contribuția părintelui
Gheorghe Crețu la procesul de unificare a Basarabiei cu Patria Mamă și
interacțiunea sa cu artizanii acestei uniri!
Prima
parte a anului 1918 a semnificat stoparea procesului de deznaţionalizare
iniţiat de dominaţia rusă în Basarabia începând cu anul 1812. Combaterea
deznaţionalizării în această provincie a fost posibilă în primul rând datorită
rezistenţei ţăranilor din stânga Prutului la procesul de rusificare la care au
fost supuşi prin păstrarea limbii şi tradiţiilor româneşti.
„Nu
mai lipsește neamului românesc decât unirea politică pe care trebuie cu toții
s-o dorim și pentru realizarea ei să luptăm.«Ceea ce va face pe voi basarabenii
să nu puteți gusta frumusețile limbii românești pe care voi o grăiți e că voi
aveți alte buchii decât noi». Îi îndemn să vină la școala de adulți de două ori
pe săptămână și-i asigur că în două luni, vor putea scrie și citi românește. Le
dau ca exemplu pe copii din școală, care de la 10 ianuarie și până azi au ajuns
să scrie și să citească românește. Mai cânta copii «Hora Unirii» și adunarea se
împrăștie. Impresia mea e: pe cei mari printr-o administrație dreaptă și
omenească îi putem atrage. Pe adevărații români să-i căutăm în micii copii
moldoveni, care învață cu mult drag limba strămoșeasca. Cei mari mai au
prejudecățile lor; cei mici sunt cei curați la suflet”, nota preotul
militar Gheorghe Creţu într-un raport din 27 februarie 1918 către Marele
Cartier General al Armatei Române.
În al
doilea rând, Biserica, Şcoala şi Armata Română au avut misiunea istorică de a
contribui decisiv, dar paşnic, la recunoaşterea internă şi internaţională a
unirii Basarabiei cu patria mamă de la 27 martie/9 aprilie 1918. Astfel, la 1
mai 1917, la Odesa, 10 mii de soldaţi şi ofiţeri români basarabeni a cerut
crearea "cohortelor moldoveneşti", adică a unei armate separate de
cea ţaristă. Clerul, la rândul lui, a cerut la rândul său autonomie şi un
mitropolit român în fruntea Bisericii Ortodoxe care să nu depindă de Sankt
Petersburg. În paralel cu aceste iniţiative, a fost sprijinită dezvoltarea
şcolii prin trimiterea de învăţători în Basarabia unde nu existau şcoli publice
rurale.
Demn de
remarcat hotărârea Sfatului Ţării, luată într-o şedinţă secretă din 14
decembrie 1917, de a cere ajutor din afară şi de a însărcina Consiliul
Directorilor să procedeze în consecinţă. În baza acestui mandat, la 22
decembrie 1917, Consiliul Directorilor Generali a trimis o telegramă
ministrului de Război român, prin care solicita trimiterea la Chişinău „a unui
regiment ardelenesc” (cf. https://www.historia.ro/…/unirea-basarabiei-prima-treapta-s…).
”În
evenimentele revoluţiei din 1917-1918, a fost un moment când soarta Basarabiei
s-a aflat în mâinile stareţului Dionisie Erhan. În 7 ianuarie 1918, bolşevicii
ruşi dezertaţi de pe frontul românesc pun stăpânire militară în oraşul
Chişinău. O delegaţie secretă însărcinată de "Blocul moldovenesc" din
Sfatul Ţării trebuia să plece cu orice preţ la Iaşi, pentru a solicita
intervenţia armatei române contra bolşevicilor din Basarabia.
Această delegaţie ajungea la mănăstire pe jos, noaptea pe la orele 2, cerându-i
stareţului un vehicul pentru a fi transportată la Leova, unde deja se găsea un
detaşament militar român.
Stareţul
Dionisie pune la dispoziţie o trăsură, cu care delegaţia reuşeşte, prin drumuri
piezişe şi nepracticabile de câmp, să ajungă la Leova şi Huşi, iar de acolo, cu
un automobil al diviziei a XI-a, a doua zi la laşi. Ion Pelivan, un martor al
acestor evenimente, ne mărturiseşte că nu va uita niciodată cuvintele adresate
la plecarea delegaţiei de către stareţul Dionisie vizitiului Vasile Harbuz:
"frate, să se piardă caii, să se piardă trăsura, să te pierzi tu, dar să-i
duci pe dumnealor, unde îţi vor spune. Să nu ştie nimeni, de unde vii, pe cine
duci şi unde duci. Cu Dumnezeu înainte", povestește
lurie Colesnic (în ”Basarabia necunoscută”, Chişinău, 1993, p. 156).
Ar fi
cazul aici să amintim și faptul că părintele Gheorghe Crețu era camarad de
arme cu Silviu Mețianu, în timp ce un al Mețianu, dr. Iancu (n. 1855 - 1927),
posibil fiul mitropolitului Mețianu care a semnat telegrama de salut a Marii
Adunări Naţionale de la Alba Iulia din partea ardelenilor aflaţi în refugiu în
Basarabia, printre care se numărau dr. G. Baiulescu, I.A. Preda, Nicolae
Petra-Petrescu, Onisifor Ghibu, Axente Banciu, dr. Ioan Mateiu, dr. Dobrescu,
Ioan U. Soricu, dr. Sebastian Bornemisa, dr. Constantin Papuc, dr. I.
Negoiescu, dr. Dumitru Cazacu, dr. V. Glăjariu, dr. Mateş, dr. Cernea, Ioan
Moţa, Candid Muşlea, Adrian Cristea, Constantin Proca, Corneliu Medrea,
Constantin Tipuriţă, Daniil Săroiu, Aurel Vlad, G. Tămaş, Constantin Bobancu,
losif Moldovan, L Murăroiu. Acest Iancu Mețianu a fost directorul
despărțământului Zărnești al ”Asociației pentru literatura română și cultura
poporului român”. Aşa se justifică efortul ardeleanului refugiat în Basarabia, Onisifor
Ghibu, care - cu sprijinul lui Constantin Petrescu (aghiotantul-şef al marelui
Cartier General din Primul Război Mondial) - a instalat la Chişinău prima
tipografie din această provincie cu litere ale alfabetului latin în care s-au
putut tipări primele manuale de şcoală românească pentru cele 800 de şcoli
primare.
Episcopul
Ismailului, Dionisie Erhan, la 10 martie 1938 mărturisea: “(...) Ştiu
acestea pentru că eram pe atunci stareţul Mănăstirii Suruceni şi am luat parte
la toate mişcările naţionale ale Basarabiei din anii 1917—1918. Atâta ştiu că
dl Ghibu a venit sărac şi a plecat tot sărac. Şi în timpul refugierii lui s-a folosit
mult de binefacerile noastre şi ale Mănăstirii Suruceni, împreună cu alţi
refugiaţi din Bucovina, Transilvania şi alte părţi. Ştiu că a fost la începutul
mişcării naţionaliste o tipografie făcută cu bani adunaţi şi la care am
contribuit şi eu cu vreo 3000 ruble şi, pentru că ataca mereu pe germani,
pentru că aşa dictau împrejurările, a fost confiscată de guvernul Marghiloman,
fapt pe cale-l ştiu de la Anastasie Popovici, răposatul Gh.Tofan şi ceilalţi
tovarăşi de muncă ai lui Ghibu…”
Printr-o
coincidenţă proniatoare, părintele Gheorghe Creţu avea să caute la Chişinău
abecedarele (pentru şcoala de adulţi) lui Onisfor Ghibu exact în ziua Unirii
Basarabiei cu Ţara mamă (27 martie 1918). Fiind singurul preot din Regat
prezent în acel moment acolo, colonelul I. Mihăilescu, comandantul Brigăzii I
Vânători, cât şi Comandantul Pieţei l-au autorizat pe părintele Gheorghe Creţu
să organizeze "Tedeum"-ul acestei Uniri. Ce frumos
pretext să fii nu doar martor, ci să şi organizezi un eveniment istoric de o
asemenea anvergură!
Pe de
altă parte, să nu scăpăm din vedere faptul că din Partidul Naţional
Moldovenesc, care va conduce mişcarea de unire şi ale cărui baze au fost puse
de Onisifor Ghibu, a făcut parte, alături de ieromonahul Gurie Grosu, și
Dionisie Erhan.
Încă
din prima zi în care s-au pus bazele Partidului Naţional, alături de democraţi
şi de boieri, a luat loc şi preoţimea, în frunte cu arhimandritul Gurie, cu
egumenul Dionisie de la mănăstirea Suruceni, cu preoţii C.Parfeniev, A. Murafa,
V. Gobşilă şi alţii. Chiar dacă boierimea basarabeană, după câteva luni de
activitate în cadrele Partidului, s-a retras în mod irevocabil din politică,
preoţimea a rămas până la sfârşit alături de cei ce au creat Unirea Basarabiei
cu România. "Ea a avut reprezentanţi nu numai în Sfatul Ţării, ci şi în
guvernul tinerei republici, unde arhimandritul Gurie a fost " tovarăş al
ministrului de justiţie”, notează Onisifor Ghibu (în ”De la Basarabia rusească
la Basarabia românească”, Bucureşti 1997, p. 96-97).
Nu
știu dacă și Dionisie Erhan a fost de față, dar referindu-se la personalitatea
lui Gurie Grosu în contextul organizării Te Deum-ului unirii Basarabiei cu
patria mamă, părintele Gheorghe Creţu relatează următoarele: "În
ultimul moment, când eram toţi îmbrăcaţi şi gata de ieşire în mijlocul
bisericii, căci sosiseră toate autorităţile, vine şi părintele arhimandrit
Gurie, care numai se îmbracă şi a ieşit la Tedeum, citind rugăciunea de
mulţumire şi rostind o scurtă cuvântare patriotică".
De
remarcat faptul că, deşi arhimandritul Gurie Grosu era protos, părintele Gheorghe
Creţu precizează: "Mai mult, cu de la mine putere, am pus să se
pomenească I.P.S. Mitropolit Pimen şi apoi Arhiepiscopul locului. Preoţii de
aici susţineau să se pomenească Sindoul şi Patriarhul Rusiei, dar la obiecţia
mea, că într-o zi aşa de mare şi de istorică trebuie să lepădăm tot ce e
străin, toţi au primit să se facă pomenirea aşa, deşi ştiau bine că, (!)
canonic trebuia numai episcopul locului". Să fi considerat oare şi
arhimandritul Gurie, ca şi Onisifor Ghibu, că unirea Basarabiei cu patria mamă
este forţată şi că trebuia făcută în toamna anului 1918, deodată cu cea a
Ardealului şi a Bucovinei? (http://adevarul.ro/…/generatia-marii-uniri-episo…/index.html)
Să nu
pierdem din vedere faptul că, înainte de 27 martie 1918, statutul acestei
provincii româneşti cel de stat independendent intitulat "Republica
Democrată Moldovenească" (24 ianuarie 1918), fapt care a determinat
Arhiepiscopia Chişinăului să urmărească în mod expres obţinerea autocefaliei.
Ori, gestul făcut de părintele Gheorghe Creţu de a nu pomeni "Sindoul
şi Patriarhul Rusiei" la Te Deum-ul care inaugura decizia unirii
Basarabiei cu patria mamă anunţa transferul de subordonare canonică a
Basarabiei faţă de Biserica Ortodoxă Română!
De
altfel, după o lună, la 17 aprilie 1918, Mitropolitul Pimen Georgescu, în
calitate de preşedinte al Sfântului Sinod, îi trimite Arhiepiscopului de
Chişinău, Atanasie Gribanovschi, o telegramă, prin care acesta din urmă este
invitat să se alăture Bisericii Ortodoxe Române. (https://orthopraxia.wordpress.com/…/arhiepiscopia-chisinau…/)
Buzilă
Boris (în lucrarea Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918,
1918-1944), Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, – Chişinău,
Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa, 1996, pag. 76) aminteşte chiar de
un proiect de lege iniţiat de "Sinodalii români şi Ministerul Cultelor
prin care în Basarabia, în timpul slujbelor, să se pomenească Casa Regală
Română şi Mitropolitul Pimen al Moldovei”.
Ceea
ce nu a întrevăzut părintele Gheorghe Creţu a fost faptul că Biserica din
Basarabia nu dorea să se supună canonic Mitropoliei de la Iaşi, de unde a fost
desprinsă în 1812, ci direct Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române!
Astfel, protestul arhiepiscopului Gurie Grosu - consemnat de Negru Nina (în
Raporturile jurisdicţionale şi culturale dintre Episcopia Huşilor şi
Arhiepiscopia Chişinăului între anii 1917-1928, în Luminătorul nr. 5/2010, pag.
61) - care acuza „Iaşul că încalcă drepturile canonice ale Chişinăului” şi
pretindea dreptul canonic de a depinde direct de Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodox Român surprinde! Rezolvarea a venit oarecum în perioada 14-16 iunie
1918, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărăşte ca
Preasfinţitul Părinte Nicodim al Huşilor - viitorul Patriarh României - este
numit locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, funcţie pe care o
va ocupa până în decembrie 1919.
Nici
nu realiza părintele Gheorghe Creţu ce frământări declanşase în sufletul
arhimandritului Gurie Grosu sau al egumenul Dionisie de la mănăstirea Suruceni,
dar şi al mitropolitului Pimen al Moldovei pomenirea iniţiată de el la acel Te
Deum!
Ambii ierarhi vor susţine înfiinţarea de urgenţă a Patriarhiei Bisericii
Ortodoxe Române!
În prezent,
cei care doresc să afle mai multe despre contextul istoric în care a trăit
Sfântul Ierarh Dionise, pot afla detalii interesante procurându-și ”Jurnalul de
front” al părintelui Gheorghe Crețu. (https://www.edituracuvantulvietii.ro/Books/Details…), un
jurnal pe care comuniștii l-ar fi dori dispărut ca multe alte documente care
mărturisesc adevăruri istorice pentru care bolșevismul a distrus națiuni și
oameni.
ONOARE
ROMÂNULUI CINSTIT!
Peste
timpuri, comunismul nu a pierit, ci s-a privatizat, demonstrând că își poate
schimba firma/numele, dar năravul ba! Chiar dacă suntem la 30 de ani după
anunțul oficial ca regimul comunist din România a dat faliment, suntem încă
vulnerabili pentru că nu prea știm cum să ne apărăm la modul în care o fac cei
care au profitat de el când încă funcționa și profită în continuare de pe urma
falimentării lui. Vechile lor reflexe, formate sub comunism (care, grație
privatizării sale, supraviețuiește, paradoxal, sub capitalism!), îi ajută să
înlăture orice obstacol legal care i-ar putea împiedica să piardă puterea,
fiind imposibil de judecat și condamnat!
Situația
se complică și mai mult dacă ținem cont de faptul că deodată cu ei, de această
voită slăbiciune profită și alți abili infractori! Nici preaînțeleptuI Solomon,
cel care a zis ca "Domnul blesteamă casa celui fără de lege" (Pilde
3, 33), nu și-a imaginat ca oamenii nedrepți își pot croi sau interpreta legile
după interesele lor! În ciuda acestui fapt, sfaturile sale sunt funcționale
dacă luam în calcul ca "cei nedrepți nu dorm (într-adevăr - n. n. ) până
nu făptuiesc rău şi nu-i mai prinde somnul până nu fac pe cineva să cadă"
(Pilde 4, 16).
Așa
că, "păzind-și inima mai mult decât orice" (Pilde 4, 23), Dumnezeu să
îi aibă în paza pe toți oamenii cinstiți, care nu se însoțesc nicicând cu
infractorii, chiar dacă li se poate face oricând milă de ei!
Inima
îmi spune că ostilitatea politică sau a unei părți din societatea civilă
manifestată sub forma războiului cultural împotriva Bisericii nu este apanajul
civilizației viitorului, ci, dimpotrivă, al uneia retrograde, tributară
ideologiei ”luptei de clasă”! Simplul fapt că am folosit un citat din Sfânta
Scriptură, un neprețuit tezaur bisericesc, generează un discurs al urii și
intoleranței anticlericale și antibisericești, capabil să stopeze orice dialog
sau progres! Dar cine știe! Poate că mai învățăm să ascultăm și de cuvântul lui
Dumnezeu, iar nu numai de ceea ce vor oamenii să auzim!
Și
totuși, ce model de politician recomandăm noi în locul celor ostili Bisericii
care se străduiesc să fie cât mai vizibili și în România?
Prototipul
sugerat de jurnaliștii Simona Popescu și Sandra Sălăgean (https://evz.ro/pare-de-necrezut-dar-avem-un-sfant-senator-u…)
este
cel al Sfântului Ierarh Dionisie, Episcopul Cetății Albe – Ismail, a cărui
canonizare a fost proclamată în data de 27 octombrie 2019, la Patriarhia
Română. De persoana acestui sfânt supranumit „Sufletul Unirii” - care poate fi
socotit duhovnicul membrilor Sfatului Țării din Basarabia care au hotărât unirea
cu Patria Mamă premițând astfel încoronarea regelui Ferdinand ca suveran al
României Mari la 15 octombrie 1922 - ne leagă, după cum am văzut, părintele
Gheorghe Crețu, parohul bisericii Sfântul Pantelimon - Foișorul de Foc din
București, de al cărui Jurnal de front ne-am îngrijit să fie publicat.
Semnificativ, poate, pentru contribuția avută în afirmarea suveranității
noastre naționale, după pierderea Basarabiei, deși bătrân și bolnav, Sfântul
Ierarh Dionisie a păstorit de la Curtea de Argeș, prima capitală a Țării
Românești, credincioșii din Episcopia Argeșului, între anii 1940-1941. Peste
timp, sfințenia vlădicăi Dionisie Erhan - care este posibilă în tot omul, cel
cu duh smerit şi receptiv la cuvântul Evangheliei (chiar și a unei simple
copile, așa cum a fost Sfânta Filofteia de la Argeș, sau a unui simplu țăran
devenit monah, așa cum a fost Cuvios Dimitrie cel Nou!) și hulită de
politicienii ostili Bisericii, demonstrează bunăvoința lui Dumnezeu față de
făuritorii României Mari!
De
notat că această proclamare s-a făcut în timp ce la antipodul Uniunii Europene,
guvernul socialist spaniol al premierului Pedro Sanchez a scos dintr-un
mausoleu de lux pentru a ajunge într-un cimitir comun rămășițele pământești ale
politicanului Francisco Franco, ajuns la putere în urma sângerosului război
civil din 1936-1939 și care a condus Spania cu o mână de fier, până la moartea
sa, în 1975.
Desigur,
trecând peste aceste speculații gazetărești pur lumești, ceea ce prevalează
este faptul că "anul acesta, 2019, în care Biserica Ortodoxă Română
omagiază satul românesc, am ales ca la hramul de toamnă al Catedralei
Patriarhale să ne rugăm împreună în prezenţa acestor trei mari sfinţi - Sfântul
Cuvios Dimitrie cel Nou, Sfânta Muceniţă Filofteia şi Sfântului Ierarh Dionisie
al Cetăţii Albe - toţi trei născuţi şi crescuţi în lumea satului, acolo unde se
cultivau virtuţile cele mai folositoare: dreapta credinţă, smerenia, bunătatea
inimii, jertfelnicia, răbdarea şi nădejdea. Dar, pe lângă faptul că s-au născut
la sat, cei trei sfinţi au în comun smerenia, milostenia, sfinţenia vieţii şi
darul sfânt al vindecărilor de boli sufleteşti şi trupeşti, numiţi de popor
făcători de minuni sau vindecători", după cum a spus Preafericitul Părinte
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
DEZUMANIZAȚII
CONTEMPORANI, VICTIME ALE UNEI RETORICI MINCINOASE INIȚIATE ÎN COMUNISM!
România
este împânzită cu mari proiecte realizate în vremea regimului comunist, care
inițial au fost lagăre de muncă forţată pentru deţinuţi politici de la
începutul anilor ’50. Multe dintre aceste colonii au fost adevărate locuri de
exterminare pentru prizonierii lor, din cauza condiţiilor inumane şi a muncii
până la epuizare la care erau supuşi oamenii. Printre acestea s-a numărat și
lagărul de la Izvorul muntelui (un exemplu selectat la întâmplare!), în care
deţinuţii politici lucrau la barajul Bicaz, proiectat cu mult înainte de
instaurarea regimului comunist la noi în țară. Răspunsul la întrebarea cine
sunt acești deținuți este dilematic și se complică și mai mult dacă luăm în calcul
că România, odată cu regimul ceaușist, devenise ea însăși ”o imensă
închisoare”! Pentru că, fără a fi efectiv legionari sau comuniști, aceștia s-au
trezit striviți de ambii monoliți ai totalitarismului dictatorial din secolul
XX! Au fost etichetați de unii și alții doar pentru ca aceste două dictaturi să
devină funcționale exercitându-și puterea prin înfricoșarea mulțimilor! Sunt
victimele dezumanizării care, deși n-au cerut răzbunare, au dreptul la
neuitare!
Atâta
timp cât una dintre ideologii (judecata comunismului continuând să treneze!)
este susținută în detrimentul alteia (care este tributară celor care jubilează
constatând că reabilitarea celeilalte este imposibilă! a se vedea cazul lui
Mircea Vulcanescu: http://www.ziare.com/…/de-ce-a-respins-justitia-reabilitare… ),
aceste victime sunt captive indeciziei generațiilor care le-au urmat de a rupe
definitiv orice conexiune compromițătoare cu ele! Așa se explică de ce, la
împlinirea a 30 de ani de la căderea regimului comunist, 84% dintre români,
urmașii acelor victie, nu au încredere în cei din jur, conform studiului
"Barometrul de Consum Cultural 2018. O retrospectivă a anului
centenar", lansată de Institutul Național pentru Cercetare și Formare
Culturală (INCFC), la Conferința Națională a Managerilor Culturali (CNMC) (https://www.digi24.ro/…/barometrul-cultural-84-dintre-roman…)
Dacă luăm în calcul influența exercitată asupra acestor generații de români,
care nu aveau cum să rămână imuni la astfel de tendințe provenite din Occident,
de faptul că ”o treime dintre oamenii din generaţia "millennials"
americană, respectiv cei născuți în perioada 1981 - 1996, ar vota în 2020 cu
candidaţii de extremă stângă, potrivit rezultatelor unui sondaj realizat la
cererea Victims of Communism Memorial Foundation, un ONG cu sediul în
Washington, SUA (http://mobile.hotnews.ro/stire/23464085),
prognozele sociologice sunt înspăimântătoare!
Faptul
occidentalii găsesc comunismul tot mai atractiv se datoarează nostalgicilor
autohtoni care continuă să atribuie nemeritat realizarea unor asemenea
proiecte, cum este cel care reprezintă premiza prezentului articol, altor
autori decât cei de drept: alte regimuri politice și oamenii care au slujit
lor. Ba, mai mult, au ars cărțile de istorie și geografie care reflecta
adevărul, tipărind altele cu ceea ce le convenea lor, un "holocaust"
despre care am scris în romanul "Osânda cărților" (Editura Cuvântul
vieții, 2017) care a condus la analfabetism istoric. Acest fenomen, la care se
adaugă crimele comise în închisorile comuniste atribuite ”deținuților care se
torturau între ei”, o retorică ”palimpsest” pe care o regăsim din păcate și la
Mihai Demetriade&Mădălin Hodor, arată dezumanizarea călăilor la care și-au
condamnat să ajungă și victimele, iar nu invers!
Problema
este că această condamnare la dezumanizare s-a aplicat nu doar celor din
închisorile comuniste, ci și familiilor lor, copiilor lor, ajungând din
generație în generație până la noi, fiind preluată și perpetuată cu sârg de
politicieni, jurnaliști, cercetători istorici etc., precum Mihai
Demetriade&Mădălin Hodor. Din acest punct de vedere, după principiul ”tonul
face melodia”, este îngrijorătoare lipsa de empatie și înțelegere a victimelor,
dublată de acordarea de circumstațe atenuante nemeritate călăilor lor! Poate ca
a sosit vremea ca lanțul trofic al minciunilor comuniste și al germenilor lor
sa fie rupt! Este cumplit să vezi cum printre cei infectați cu virusul
dezumanizant injectat de comuniști sunt exact persoanele la care te-ai fi
așteptat cel mai puțin! Iată una din explicațiile pentru piedicile cu care m-am
confruntat în cercetările inițiate în domeniul rezistenței în fața regimului
comunist, subiect asupra căruia voi mai reveni în viitor!
Ca o
primă concluzie, ținând cont de afirmațiile scandaloase ale lui Mihai
Demetriade şi Mădălin Hodor, inițiative precum cele care au dus la lansarea
filmului „Între chin și amin” sunt mai mult decât binevenite! În contextul unei
justiții părtinitoare, incapabilă să facă dreptate, poate că până la urmă n-ar
mai trebui judecați și condamnați nici unii, nici alții! Până la urmă, poate se
va gândi cineva să ia în serios un proiect de țară care să aibă ca scop
reumanizarea României, unul din idealurile ”Atenelui Sfântului Pantelimon”!
CÂND,
DOAMNE, IARTĂ-MĂ, AU TRECUT 30 DE ANI?
Românul,
conștient că tocmai a comis, este pe cale sau intenționează să comită un păcat,
are o vorbă: ”Cum/Ce?De ce... Doamne, iartă-mă, ....? Exclamațiile de genul acesta
denotă iritarea și substiuie cuvinte nu tocmai ortodoxe care i-au venit în
gând, dar s-a abținut să le rostească unui om credincios în momentele sale de
maximă nervozitate! Ce ușor poți să vizualizezi pe un certăreț cu mâinile în
șold sau dându-și peste cap căciula de blană, oțârându-se cu aceste cuvinte la
cel care-l necăjește! Fără nicio intenție de a lua în deșert numele lui
Dumnezeu, creștinul cere astfel iertare pentru păcatul pe care nu se poate
abține să nu-l facă, fapt care-l necăjește peste măsură! ”Fără de număr am
greșit”, dar ”cred, Doamne, ajută-mi necredinței mele”, pare a se ruga în acele
momente un om care rostește ca un lait motiv ”Doamne, iartă-mă”! Astfel de
gânduri mi-au venit în minte, discutând cu ascultătorii postului de Radio Antena
Satelor timp de două ore, joi, 14 noiembrie 2019, de la ora 20:10, în emisiunea
„Cu inima deschisă”, alături de Simona Popescu.
”Să
nu cumva, Doamne, iartă-mă, să ne răzbunați!”, răsună peste timpuri vocea celor
care au rezistat dictaturii comuniste....Dar, parcă se subînțelege în vorba lor
un ”Doamne ferește, însă, nu cumva să ne uitați!” Este un paradox însuși faptul
că în acest caz se pune totuși problema iertării, deși torționarii acestora și
acoliții lor nici măcar nu au cerut-o, ci râd încă în față victimelor și
familiilor lor! Nu faptul că n-au fost
răzbunați, ci tendința de a uita răul pricinuit, perpetuându-l astfel, este
revoltătoare! Aceasta, cred, a fost esența revoltei de la Brașov din noaptea de
14 spre 15 noiembrie 1987. Ieșiți din închisorile comuniste, Pitești, Aiud,
Sighet, Tg. Ocna, cei care au rezistat în fața dictaturii comuniste se
treziseră alturi de cei dragi, prizonieri într-o închisoare în care fusese
transformată întreaga țară! Cel puțin așa simțise bunicul meu, Teleanu Ioan, despre
care am scris în romanul ”Osânda cărților” (Editura Cuvântul Vieții, 1917), mărturisind faptul că am regăsit numele lui, ca și a al altor țărani din orașul Zărnești (județul Brașov) într-o sentință data în procesul lotului „Rugului Aprins„ de la mănăstirea Antim din București datorită legăturii pe care au avut-o cu părintele Arsenie (Anghel) Papacioc. Ieșit de la Aiud, bunicul s-a văzut nevoit să-şi caute de lucru la Întreprinderea de
Autocamioane din Braşov, secţia Turnătorie, de unde avea să se pensioneze peste
cinci ani. Peste 25 de ani, la această uzină braşoveană, „Steagul Roşu”, cum i
se spunea pe atunci, avea să izbucnească revoltă anticomunistă din 15 noiembrie
1987, un eveniment politic major care a anunţat prăbuşirea iminentă a regimului
dictatorial impus de Nicolae Ceauşescu, protest la care s-a scandat pentru
prima dată în România „Jos comunismul!”.
În
revolta de la Brașov s-a regăsit sămânța pusă de cei care, asemenea bunicului
meu, păstrau vie amintirea torționarilor lor din închisorile comuniste. Nu se
dorea o răzbunare, ci pur și simplu ca noii torționari, reprezentați de cuplul
ceaușist, să o lase mai moale! Mesajul revoltei din Brașov, deși s-a încercat
să fie ținut sub obroc, s-a răspândit repede în țară, fiind preluat inclusiv de
Doina Cornea, care a fost arestată în acest context pentru că a distribuit
manifeste. A fost începutul unei revolte naționale care avea să atingă punctul
culminant în urmă cu 30 de ani!
Este
enervant de dureros să constați că de atunci a trecut atât amar de vreme, iar
torționarii de atunci s-au mărunțit, dar s-au și în înmulțit ca păduchii care,
cuibărindu-se peste tot, întrețin tifosul comunist! Și, atunci, cum să nu ne
întrebăm de ce, oare, Doamne, iartă-ne, amintirile acelor vremuri încă ne mai
dor atât de mult?
EROI
DESPRE EROI: 30 de ani ca arginții lui Iuda sau ce credea un veteran din cel
de-al doilea război mondial despre 1989!
O
remarcă făcută de bunicul meu, Gheorghe Coleș, veteran de război care a
participat ca sergent al ”Regimentul 89 Infanterie” la campania militară
românească din Basarabia şi Transnistria (iunie–noiembrie 1941), fiind rănit în
”absurdul” atac antibolșevic comandat de mareșalul Ion Antonescu asupra
Odessei, a avut rostul să-mi tempereze emoțiile unui 1989 aburind de teribilism juvenil.
Ca
unul care își primejduise viața în încleștările celei de a doua conflagrații
mondiale, fiind în prima linie a unui front în care moartea rânjea din toate
părțile, bunicul - care se trăgea din neamul birăului/primarului Stan Coleș, capul Răscoalei anului 1760 împotriva magistratului sas al Brașovului și pentru recunoașterea Zărneștiului ca sat liber, luptă de emancipare continuată apoi de familia Baiu, din care se trăgea mitropolitul Ioan Mețianu al Ardealului - amușinase parcă faptul că tinerii, folosiți drept ”carne de
tun”, ieșiseră în stradă ca ”mieii la junghiere” în urmă cu 30 de ani. Cu alte
cuvinte, parafrazând zisa părinților uneia din victimele incendiului de la
clubul ”Colectiv” internată la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, care
mi s-a confesat deplângând astfel soarta celor care asemenea lor treceau prin
momentele de cumplită durere ale anului 2015, bunicul meu întrevăzuse cumva
riscul ca acest răstimp de 30 de ani să fie prefăcut în ”bănuții lui Iuda”!
Iată
cum în acele momente tulburi, părerea care m-a contrariat cel mai tare despre
Revoluția de la 1989 aparținea tocmai bunicului meu, distins cu medalia
"Crucea Serviciului Credincios" cu spade clasa II (cf. Monitor
oficial p. I, nr. 281 din 18 noiembrie 1941), după ce, rănit grav în ziua de 3
noiembrie 1941, se întoresese în ţară, continuând să trăiască până la sfârșitul
vieții cu un glonț fixat în plămânul stâng, acoperit bine cu ţesut bronşic, pe
care doctorii au refuzat să-l scoată.
Multă
vreme nu am știut ce să cred, dar acum, constat cu amar că bunicul - care
fusese înainte de război unul din soldații Batalionului de Gardă distinși cu
”Medalia Centenarului Regelui Carol I” (9 mai 1939) şi brevetul corespunzător
acesteia, semnat de ministrul cancelar Grigore Gafencu - avusese mare dreptate!
O
dreptate pe care evidența acestor 30 de ani m-a îndemnat să nu rămân totuși în
urma plutonului românilor care se încăpățânează să nu uite nedreptățile comise
în numele comunismului. Constat astfel că nu sunt primul, dar nici ultimul
dintre cei care, prudent, consideră că merită recunoscut fără drept de apel
eroismul victimelor regimului comunist (printre care pot enumera fără teamă că
greșesc inclusiv pe celălat bunic al meu, Ioan Teleanu), supuse unui program
sistematic de exterminare care încălca flagrant drepturile omului (http://www.opinione.it/…/mancia_politica-appello-norimberg…/), culminând
cu fatidicul 1989!