luni, 29 noiembrie 2010

SĂ FIM BUNI CREŞTINI ŞI BUNI ROMÂNI!

Există o generaţie de credincioşi ai Bisericii noastre care au demonstrat măsura ataşamentului lor faţă de valorile creştine rezistând cu demnitate în faţa regimului comunist din România. Cărţile sau benzile de magnetofon cu predicile părinţilor duhovniceşti îndrăgiţi sau cu cântări bisericeşti - care circulau sub formă de samizdat, fiind "arestate" şi cercetate ca nu cumva sa conţină informaţii subversive care puteau "atenta la siguranţa Statului" - i-au întors la credinţă până şi pe unii securişti ai timpului. Credinţa acestei generaţii a fost insuflată de preoţii care fiind la Canal trebuiau să moară, dar s-au încăpăţânat să trăiască, care “reciclau” ziarele ideologiste din puşcărie transformându-le în epitrahil spre a preface boţul de pâine uscată pe care o primeau ca hrană în Sfântă Împărtăşanie. Ei bine, din gura lor sfinţită cu Împărtăşania primită în puşcăriile comuniste, pe care gardienii nemiloşi încercau să o profaneze în fel şi chip, ignorând faptul că "nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese pe gură, aceea spurcă pe om” (Matei 15, 11), au ieşit cuvintele care au animat credinţa acestei generaţii. Ce a învăţat această generaţie de la astfel de preoţi? Să fie "buni creştini şi buni români"!

După ce mentorii lor de atunci s-au stins din viaţa aceasta, aceşti creştini, martori ai atrocităţilor regimului comunist, s-au temut ca nu cumva focul credinţei lor să se stingă. Această generaţie martor şi-a crescut copiii îngrijoraţi că îşi pot pierde credinţa pe care le-o insuflaseră păstorii lor cei dintâi. Au educat generaţia anilor `90 să ţină aproape de Biserica strămoşească, de ierarhii şi preoţii ei, făcându-se misionari creştini utili într-o perioada de tranziţie care, parcă, nu se mai sfârşeşte odată. A fost mai uşor pentru că generaţia de tranziţie, crescută la umbra falnicilor creştini hrăniţi cu credinţa încercată a preoţilor care au pătimit sub comunism, din inerţie, a fost ceva mai ferită de explozia de libertinaj izbucnită în 1989. Prin grija preoţilor şi sarcinile părinţilor duhovnici care le-au cerut să se îngrijească de Biserica lui Hristos au înţeles care este lupta duhovnicească ce o au de dus împotriva ispitei păcatului şi s-au înscris programatic pe linia descrisă de precursorii lor.

Acum grija tuturor este ca tânăra generaţie de copii, aflată în formare, să ţină mai departe predaniile Mântuitorului Hristos împărtăşite lor din moşi strămoşi cu scopul de a deveni “buni creştini şi buni români”. Tentaţiile de a părăsi calea sunt mari, iar riscul de a se rătăci este amplificat de ignoranţa tipic adolescentină. Dat fiind pământul bun din care au răsărit aceste tinere vlăstare, ideal ar fi ca această generaţie să îşi tragă seva din generaţiile anterioare care le-au pregătit un drum încercat. În acest caz, preotului contemporan – după cum arăta părintele Victor N. Popescu în cartea "Sufletul preotului în lupta cu ispitele" – îi revine funcţia de "animator al sufletelor credincioşilor". Atunci când văgaşul e bun, aşa cum este în acest caz, el se constituie într-o veritabilă punte între generaţii, remorcând generaţiile una de alta, asemenea unor vagoane pentru ca să nu rătăcească drumul şi să deraieze: "Căci mulţimile au această tendinţă: ca să meargă pe un drum bine umblat de alte generaţii (...)".

duminică, 28 noiembrie 2010

COPILUL SI LEGUMA (proiect nou)

În ziua de 21 noiembrie 2010, la biserica Sf. Pantelimon de la Foisorul de Foc a demarat un nou proiect intitulat "Copilul si leguma". Aceasta initiativa a centrului social-cultural Ateneul Sf. Pantelimon are ca scop cultivarea respectului fata de mediu.
Pentru inceput s-a cultivat ceapa si usturoi, productia urmand a fi valorificata in interesul batranilor aflati in grija voluntarilor centrului Atenul sf. Pantelimon









miercuri, 17 noiembrie 2010

GENERAŢIA HRISTOS ÎMPĂRTĂŞIT COPIILOR

În general, orice părinte creştin îşi doreşte ca fiul sau fiica lui să aibă o copilărie neîntinată de păcate şi de vicii. Pentru a-l ajuta pe copil să atingă maturitatea întru credinţă, se îngrijeşte să-i transmită, încă de la cea mai fragedă vârstă, tezaurul de învăţătură şi trăire creştină de care dispune Biserica. Apoi, conştient de avertizarea Sfântului Apostol Pavel că “tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (I Cor. 15, 33), se străduieşte să-l ferească de tot ceea ce i-ar putea periclita educaţia creştină. Şi cu toate acestea, observă cum pe zi ce trece copilul său parcă tinde să devină mai degrabă o copie fidelă a epocii secularizate în care trăieşte, decât a familiei care îl creşte.

Riscul plasării copilului în aria de influenţă a tovarăşiilor rele este practic aproape imposibil de controlat de bunul simţ părintesc. Unul dintre principalele motive îl constituie însăşi dezvoltarea fără precedent a tehnologiei informaţiei, care a condus la aplicarea principiului interactivităţii în domenii accesibile copiilor, precum jocurile pe calculator sau reţelele de socializare pe Internet. Chiar dacă s-ar interzice accesul total la orice mijloc de comunicaţie sau de informare (de la telefon mobil până la Internet), prin legăturile de prietenie cu cei de o vârstă cu el, copilul - mai mult derutat, decât protejat - va resimţi în continuare influenţa negativă a tovărăşiilor nocive. Ce poate să mai facă părintele în cazul acesta?

Sub presiunea pericolelor sociale care-i ameninţă fiul sau fiica, angajamentul misionar al Bisericii de a-i conduce pe copiii spre Mântuitorul nostru Hristos constituie cea dintâi alternativă la care se gândeşte în mod firesc familia creştină. Icoana copiilor care-L ascultă atenţi pe Fiul lui Dumnezeu - Pedagogul prin excelenţă, potrivit unei metafore utilizate de Clement Alexandrinu - este sugestiv de promiţătoare în acest sens. Scopul acestui tip de angajament bisericesc, care coincide cu cel părintesc, îl constituie dezvoltarea şi transformarea personală a copiilor prin atingerea maturităţii lor întru credinţă.

Numai că, experienţa practică din cadrul programului catehetic Hristos împărtăşit copiilor demonstrază faptul că, în ciuda supravegherii continue, simpla situare temporală şi spaţială a copiilor în interiorul Bisericii nu este suficientă pentru a-i feri de neghina tovărăşiilor rele. Chiar şi pe drumul de acasă până la Biserică, datorită subculturii de cartier sau a străzii, copiii pot fi expuşi unor diferite forme de exhibiţie (fumatul, spre exemplu) şi de exaltare a senzualităţii şi voluptăţii (de la flirt la sexualitate). Ce poate să facă Biserica în cazul acesta?

Copiii ating maturitatea întru credinţă nu prin constrângere, ci prin împărtăşirea bucuriei întâlnirii creştine în spaţii publice deschise. Astfel, în ciuda viciului şi al păcatului care-i determină pe unii părinţi să-şi izoleze fii sau fiicele, Biserica le oferă copiilor acestora bucuria întâlnirii creştine prin organizarea de acţiuni comune, dar nu stereotipe, în funcţie de simţirea, caracterul şi nevoile lor (comunitate catehetica pe internet, teatru religios, cursuri de colinde, expoziţie de icoane, concursuri de învăţătură şi artă creştină etc.). Astfel, părinţilor creştini nu le revine decât datoria de a-şi înfrânge orice temere nevrotică legată de inceritudinea viitorului propriilor copiii şi de a se încrede în pedagogia Mântuitorului nostru Hristos, Cel care a declarat în mod public: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33)”.

luni, 15 noiembrie 2010

PROIECTE 2011

1. Copilul şi arta (continuă);
  • vor fi realizate cel puţin patru noi piese de teatru;
  • se va căuta apropierea copiilor de strana bisericească;
2. Copilul şi horticultura (nou);
  • va fi realizată o producţie sezonieră de legume şi flori ;
3. Copilul şi bătrânul (nou);
  • vor fi ajutaţi bătrânii din parohie care sunt imobilizaţi, dar doresc să menţină contactul cu biserica Sf. Mc. Pantelimon
4. Copilul şi muzica (nou);

miercuri, 10 noiembrie 2010

OMUL NU ESTE DOAR TRUP !

Din păcate, decalajul dintre ştiinţă şi metafizică devine pe zi ce trece din ce în ce mai evident şi extrem de periculos. Ca o consecinţă a acestui fapt observăm cum astăzi plătim preţul unei erori fundamentale comise de o societate care, aflată în plină criză epocală încă din anii `80 ai secolului trecut, caută cu disperare un surogat de spiritualitate după ce l-a renegat pe cel vechi pentru că a ţinut şi ţine pare-se încă foarte greu pasul cu noile descoperiri ştiinţifice. Concret, putem spune că societatea cotemporană – încurajată şi de dezvoltarea spaţiului virtual prin intermediul mijloacelor tehno-ştiinţifice de informare şi comunicare, inclusiv tehnica 3D – comite o gravă eroare tinzând să depăşească barierele culturale exclusiv prin "limbajul trupului". Sesizând acest fenomen cu mult timp în urmă, preotul italian Battista Mondin se declara pe bună dreptate "înspăimântat de consecinţele identificării omului numai cu trupul său" (în "Una nuova cultura per una nuova societa. Analisi della crisi epocale della cultura moderna e dei progetti per superarla", Editrice Massimo, Milano, 1982, p. 22).

Ştiinţa, care operează numai cu dovezi de ordin material, este pe cale să transforme în mod programatic fiinţa umană într-o prizonieră a trupului, ceea ce în definitiv nu-l mai deosebeşte cu nimic pe om de animal. Astfel, problema decalajului dintre ştiinţă şi metafizică care se află la originea crizei actuale o constituie faptul că omul contemporan nu ştie cum să se descurce cu un suflet care transcende practic cu mult limitele propriilor dimensiuni corporale. Analizând cu atenţie această criză globală, se poate observa cu uşurinţă faptul că la originea ei se află o criză individuală pe care o trăieşte fiecare om în parte datorită discrepanţei dintre propriul trup şi suflet, aspect nu întâmplător subtil sugerat în primul film realizat în format 3D intitulat "Avatar" al producătorului canadian James Cameron. Astăzi, poate mai mult ca oricând, fiinţa umană - datorită excentricelor experienţe mentale de tip Frankenstein - resimte în mod tragic faptul că dinamismul său interior nu poate fi subordonat unei lumi materiale, oricât de cibernetizată ar fi ea (de aici şi problemele legate de biometrie!), care îşi revendică în mod injust primatul asupra celei spirituale.

Omul, încă de la începuturile existenţei sale, se află într-un proces progresiv de autoeliberare. În acest sens, atunci când slujitorii Bisericii propovăduiesc mântuirea omului au în vedere de fapt această vocaţie umană a autoeliberării, subînţelegându-se totodată faptul că se referă la o libertate în unitate care poate fi circumscrisă doar spiritual (Ioan 17, 20-21), iar nu material, oricât de avansate ar fi mijloacele tehno-ştiinţifice cu care se vrea să se încerce acest lucru. De aceea, pe fondul regresului metafizicii contemporane, Biserica – susţinând că desăvîrşirea minţii umane nu se cuvine să se producă potrivit raţiunilor materiale, ci celor spirituale izvorâte din lucrarea proniatoare continuă a harului dumnezeiesc (I Cor. 14, 20 şi I Petru 2. 1-2) – se confruntă astăzi cu provocărilor legate de un proces de descreştinare a oamenilor, operat de o societate în care primatul lumii materiale asupra celei spirituale se consolidează din ce în ce mai mult diminuând până la anihilare libertatea umană. De felul în care va reuşi să facă faţă acestor mari provocări depinde însăşi mântuirea propriilor săi credincioşi!(Ziarul Lumina, nr. 155 (1959), anul VII, sâmbătă, 2 iulie 2011, p. 2)

EFIGIA ATENEULUI SFANTULUI PANTELIMON

VREMEA INTERNETULUI SI TEOLOGIA CONTEMPORANA EI

Generatia "Hristos impartasit copiilor" trebuie invatata cum sa gândeasca cu propriul cap, iar nu sa se comporte ca o generatie de molai aflati sub vremuri. In tradiţia populară romaneasca, molâul este prostul satului care se conduce după bârfa ţaţelor, un biet neisprăvit aflat în primejdia de a pieri pur şi simplu intrucat "nu se învârte în jurul lucrurilor sau ideilor pentru a le cerceta sub toate aspectele", după cum se exprimă Honoré de Balzac. De aceea, sub presiunea provocarilor sociale specifice satului global creat de internet, angajamentul misionar al Bisericii trebuie sa fie acela de va conduce generatia copiilor contemporani cu Internetul spre Mântuitorul nostru Hristos. Icoana copiilor care-L ascultă atenţi pe Fiul lui Dumnezeu (efigia proiectului Ateneul Sfantului Pantelimon) - Pedagogul prin excelenţă, potrivit unei metafore utilizate de Clement Alexandrinu - este extrem de sugestiva în acest sens. Scopul acestui tip de angajament bisericesc, care trebuie sa coincida si cu cel al parintilor acestor copii, îl constituie dezvoltarea şi transformarea personală a generatiei "Hristos impartasit copiilor" prin atingerea maturităţii întru credinţă.

Doar invăţând să gândeasca liber prin ancorarea în credinţa că există un adevăr absolut, generatia Hristos impartasit copiilor implicit cu ajutorul Internetului va putea depăşi condiţia unei generatii pe care regimul comunist a incercat sa o tina cat mai departe de Biserica. Ea va fi generatia care are menirea de a depasi handicapul decalajului dintre stiinta si metafizica, inclusiv religie! Astfel, prin centrul de presa Basilica al Patriarhiei Romane, dar si prin initiativele eparhiale si parohiale, asa cum este si cea a parohiei noastre, Biserica incearca să răspundă teologic pe măsura provocărilor unei modernităţi faustiene. Iata un motiv in plus pentru care teologia vremurilor noastre va trebui răspundă cu mult mai mult curaj nevoilor reale de cunoaştere ale acestei generatii de copii. In acest scop va trebui sa depasim cu totii ispita de a fi atrasi de subiectele scandaloase, care ne conduce doar la o "teologie sub vremuri"! "Spiritul critic poate fi şi o formă de infantilism mental. El se exprimă, uneori, ca un soi de răzgândire a minţii, ca o formă de "proastă creştere" intelectuală", afirmă Andrei Pleşu (în Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2012, p. 80)."Metoda creării deliberate a stărilor conflictuale în speranţa rezolvării problemelor mai vechi (după modelul raţionalismului critic popperian specific societăţilor deschise) care va încerca doar să justifice substituirea unei teorii precedente cu una nouă, compatibilă însă cu factorii care au declanşat criza în cazul teoriei precedente, trebuie sa apuna!

FENOMENUL TELEVIZIUNII

Părintele Bogdan Teleanu de la Biroul de presă al Patriarhiei Române este de părere că, fără o cultură a comunicării atât a consumatorului, cât şi a difuzorului, fenomenul televiziunii constituie un real pericol public, primejdios pentru trupul şi sufletul oricărui om. "În mileniul al treilea, din cauza faptului că dependenţa de televizor devine un fenomen ce tinde să se generalizeze, lumea este prizoniera unui univers polifonic, multicolor, acaparant până la abuz şi agresiune. Practic, omul contemporan s-a lăsat încătuşat de telecomanda propriului televizor! Acesta trăieşte într-o realitate-surogat şi un pseudomediu înconjurător de care nu se mai poate desprinde singur, preferând vagabondajul intelectual şi imaginar în defavoarea unei culturi a comunicării. Ai senzaţia - după cum ilustra o reclamă celebră de prin anii â90 la Coca-Cola - că omul este imobilizat cu lanţuri în faţa televizorului său. Cum să mai meargă singur să deschidă uşa închisă la care aşteaptă, stă şi bate Mântuitorul Iisus Hristos? Omul contemporan s-a înconjurat de o multitudine de instrumente comunicaţionale, care amplifică, înregistrează, mixează şi, chiar mai mult, facilitează rostirea la distanţă. Frumos, dar la ce bun? Îndeobşte, oamenii care nu mai aud bine încep să vorbească din ce în ce mai tare, de parcă, odată cu neputinţa lor, întreaga lume a asurzit. (Ziarul Lumina, nr. 223 (1725), anul VI, luni, 27 septembrie 2010, p. 16).

Religie şi tehnolgie

In ultimii ani, tehnologia s-a dezvoltat în aşa măsură, încât - în special datorită internetului care a invadat viaţa noastră privată - conceptul de privacy, centrat în viziune europeană în jurul noţiunii de "date personale", necesită o urgentă revizuire. Scandalul din jurul dezvăluirilor făcute de organizaţia care deţine domeniul web Wikileaks a consolidat şi mai mult îndoielile referitoare la capacitatea vreunei instituţii de a păstra confidenţialitatea datelor, în special a celor cu caracter privat, demonstrând faptul că deţinerea puterii informaţiei a devenit o miză extrem de importantă pe toate planurile, inclusiv cel religios. În acest context, mai mult ca oricând, se pune problema ca accesul, rectificarea, ştergerea sau blocarea, dar şi colectarea, procesarea sau transferul datelor cu caracter personal sau privat să fie făcute cu şi mai multă responsabilitate şi, sperăm noi, cu un mai mare respect faţă de demnitatea persoanei umane.

În mod paradoxal, toată această tensiune în jurul deţinerii puterii informaţiei a potenţat foarte mult rolul aşa-numiţilor în mod metaforic gatekeepers (în româneşte gardieni, portari, paznici sau vameşi), adică a celor care - fie persoane, fie instituţii - controlează şi decid cu mai multă sau mai puţină prudenţă accesul la ceea este public sau privat. Prin urmare, dezbaterea are legătură, pe de o parte, cu imixtiunea în viaţa privată sau personală, iar pe de altă parte, cu accesul la ceea ce poate fi considerat public. Astfel, ne întrebăm: cine poate pretinde dreptul de a fi învestit cu puterea de a decide marginile a ceea ce se află în interiorul sferei private sau se situează în exteriorul ei? Cine se poate erija într-o autoritate care are dreptul de a modela realitatea stabilind graniţa dintre domeniul privat şi cel public?

Oare să-i încredinţăm imaginarului psihotehnologic - după o expresie a cercetătorului canadian Derrick de Kerckhove, considerat urmaşul lui Marshall McLuhan - dreptul de a ne contura o identitate electronică privată? Menţionăm că prin "psihotehnologie" se înţelege acel mediu intermediar care se interpune între noi şi realitate şi care consistă într-un "depozit de imagini" pe care noi toţi îl avem în comun în calitate de spectatori media. Cei care au vizionat filmul Matrix îşi amintesc, probabil, foarte bine modul în care conceptul de realitate este pus sub semnul întrebării de aşa-numita psihotehnologie. "Ce înseamnă realitate?", îl întreabă Morpheus pe Neo, unul dintre personajele filmului. "Dacă te referi la ceea ce percepem, la ceea ce putem mirosi, atinge sau vedea, aceste "realităţi" sunt simple semnale electrice interpretate de creier. Aceasta este lumea pe care tu o cunoşti, lumea aşa cum era la sfârşitul secolului XX, şi care acum există doar datorită unei neurostimulări interactive pe care noi o numim MATRIX. Ai trăit într-o lume fictivă, însă aceasta este lumea care există astăzi: bine ai venit în noua şi deşertica realitate!"

În concluzie, civilizaţia modernă, care se bazează pe principiul libertăţii, este ameninţată nu de tehnologie, ci de paradigmele filosofice care o circumscriu! Or, umanitatea are nevoie şi îşi apără legătura cu dimensiunea duhovnicească a vieţii, conştientă că realitatea spirituală este garanţia libertăţii sale, întrucât depăşeşte orice închipuire umană, nefiind condiţionată nici de imanenţa lucrurilor şi nici de virtualitatea imaginaţiei. De aceea, din punct de vedere religios, pretenţia unei autorităţi competente, alta decât în persoana lui Dumnezeu, care să acţioneze în numele unei prudenţe superioare, rămâne deocamdată nefondată din cauza intereselor egoiste care prevalează de cele mai multe ori realităţilor concrete ale vieţii. (publicat in Ziarul Lumina, nr. 36 (1840), anul VII, luni, 14 februarie 2011, p. 2)

FENOMENUL PUBLICITATII

"În mileniul al treilea, putem spune că, din cauza amplitudinii la care a ajuns fenomenul publicităţii, capacitatea de persuasiune a Bisericii este pusă la grea încercare. Principiile de marketing, care condiţionează din ce în ce mai mult accesul în spaţiul public, au dat naştere unei societăţi de consum în care oameni şi lucruri, deopotrivă, sunt consideraţi nişte produse care au public, preţ şi, mai ales, nevoie cu orice preţ de publicitate. Din punct de vedere bisericesc, publicitatea, implicit, lupta pentru imaginea publică, nu reprezintă o noutate, ci, mai degrabă, poate fi considerată o realitate istorică şi teologică insuficient analizată până în prezent. Să luăm spre exemplu celebrul măr biblic al cunoştinţei binelui şi răului - care a şi fost preluat ca imagine publicitară de firma MacIntosch - şi publicitatea făcută acestuia de Satana, deghizat în celebrul şarpe biblic (simbol utilizat în alte reclame publicitare), pentru a-i convinge pe Adam şi Eva să guste din el. În contextul unei lumi "orbite" de strălucirea "reclamelor publicitare", preocuparea pentru relevanţa mesajului Mântuitorului nostru Hristos constituie principala provocare a Bisericii", este de părere pr. dr. Bogdan Teleanu, de la Biroul de presă al Patriarhiei Române.
*(Ziarul Lumina, nr. 229 (1731), anul VI, luni,4 octombrie 2010, p.16