sâmbătă, 23 decembrie 2017

Darul Nașterii Domnului 2017: o carte despre apărarea credinţei creştine ortodoxe în temnițele comuniste

Lansare de carte: Cu Hristos în suferinţă! Osânda cărţilor - duminică, 24 decembrie 2017, la biserica Sf. Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti (stadiul comunicatului: proiect)


Departamentul pentru copii şi tineret "Ateneul Sfântului Pantelimon" a lansat în ziua de 24 decembrie 2017 invitaţia de participare la lansarea romanului Osânda cărţilor, scris de părintele Teleanu Bogdan-Aurel, preot la biserica în care a fost alcătuit "Acatistul Sfântului Pantelimon".

Lansarea acestei cărţi dedicată martirilor și mărturisitorilor din temnițele comuniste a avut loc la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc în contextul anului omagial al Apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.

În cadrul acestui eveniment, intitulat "Cu Hristos în suferinţă!” a fost prezentată cartea "Osânda cărţilor” (Editura Cuvântul Vieţii, 2017), a avut loc o proiecție video, un recital de versuri compuse în detenția anticomunistă (susținut de actriţa Simona Pandele) și unul de colinde. Lansarea romanului "Osânda cărţilor” în ajunul Sfintei sărbători a Nașterii Domnului, a constituit o activitate a Departamentului pentru copii şi tineret Ateneul Sfântului Pantelimon oferind prilejul celor prezenţi de a face un cadou care poate fi făcut o dată şi încă o dată…

"Osânda cărţilor" este un roman născut din cea mai socială formă de guvernare, aşa cum definită birocraţia de către Hanah Arendt, considerând-o "ultima fază de guvernare din cadrul statului-naţiune" (în CONDIŢIA UMANĂ, Editura Idea Design & Print, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2007, pp. 55-56) sau, mai precis, "cea mai limitată şi impersonală sferă de guvernare: administraţia" (Ibidem, p. 80).  "Romanul este singura formă de artă integral socială ce coincide cu declinul tuturor artelor publice, îndeosebi al arhitecturii, şi certifică îndeajuns relaţia strânsă dintre social şi intim (acesta din urmă fiind o descoperire recentă, a modernităţii, p. 91)", după cum aprecia Hanah Arendt (Ibidem, p. 54). În acest context, Hanah Arendt făcea precizarea că "din cauza răzvărtirii inimii, dispoziţia individului modern este mereu schimbătoare, fiind incapabil să se simtă acasă în societate, dar şi să trăiască cu totul în afara ei". (Ibidem, p. 54)

Cartea este un monument închinat "Soldatului Ioan Gh. Savin" din Primul Război Mondial! Este o replică dată astfel următoarei afirmaţii făpcută de Hanah Arendt: "monumentele închinate "Soldatului Necunoscut" după Primul Război Mondial confirmă nevoia de glorificare încă existentă pe atunci, nevoia de a găsi un "cine", un cineva identificabil pe care patru ani de măcel în masă ar fi trebuit să îl dezvăluie. Frustrarea iscată de această dorinţă şi refuzul de a se resemna în faţa faptului brutal că agentul războiului nu a fost de fapt nimeni au inspirat înălţarea monumentelor în cinstea celor "necunoscuţi", a tuturor celor pe care războiul nu izbutise să îi facă cunoscuţi şi pe care, în felul acesta, îi lipsise nu de realizările lor, ci de demnitatea lor umană". (Ibidem, p. 235)
____________
 Declaraţie după eveniment:
 "Ca  romancier aflat la începuturi, mi-am ales ca temă, cum era şi firesc, religia. În “Osânda cărţilor”, sunt preocupat cu predilecţie de relația indirectă a oamenilor cu Dumnezeu într-unul din momente cruciale pentru Biserica Ortodoxă Română, aşa cum a fost traversarea perioadei regimului comunist din România. Modul ales de a relata este unul cinematografic. Subiectul nu este unul original, suferinţa îndurată de creştini în temniţele comuniste fiind arhicunoscută publicului din România.

Protagonistul romanului, Ţică,  este un muncitor la o fabrica de celuloză și hârtie în care erau topite cărțile supuse cenzurii comuniste. După ce familia lui a luptat în Primul Război Mondial şi şi-a adus contribuţia la Marea Unire, pentru că s-a opus cenzurii comuniste (care ardea manualele de istorie şi georgrafie în care apărea harta României Mari) şi colectivizării forţate din România, este arestat, anchetat și închis la Aiud. De teama percheziţiei şi a sechestrului, soţia lui se decide să dea foc cărţilor din biblioteca personală, cu excepţia celor religioase, fapt care o să producă profunde schimbări în viaţa tuturor personajelor.    
Spre deosebire de autorităţile vremii care au tratat-o cu indiferenţă, aflând drama prin care trece familia cu nouă copii a muncitorului respectiv, un preot îi oferă ajutorul. Iniţiativa acestui preot inimos este stopată rapid de autorităţile comuniste care etichetează gestul său drept conspiraţie anticomunistă. 
În consecinţă, preotul este arestat sub acuzaţia de „favorizare la uneltire contra ordinii sociale".


Deznodământul inevitabil pentru perioada relatată poate totuşi să surprindă! Cititorul poate fi adus în situaţia de a crede ipoteze nemairostite până în prezent, dar pe care vă lăsăm pe dumneavoastră să le descoperiţi. Nădejde, credință, dragoste şi o lume înflăcărată de dragostea de cărți și...țară într-o carte, cred eu, ambiţioasă.  Acest roman este cu atât mai interesant cu cât are drept sursă de inspiraţie evenimente reale consemnate în arhivele fostei securități (CNSAS) și urmăreşte fapte eroice sau istorice din viaţa unor oameni care, deşi aparent diferiţi, în realitate au același scop: apărarea credinței creștine ortodoxe în fața regimului comunist.
Pentru a învăța să citescă, un tânăr sărac fură cărți. În loc să le fie călău, cum cerea regimul comunist, el se transformă într-un hoț de cărți. În numele credinţei, dar şi pentru a-şi atinge propriile scopuri, un preot îi devine complice. Curând, și unul și altul devin ținta securității comuniste. Destinul hoțului de cărți se schimbă în mod dramatic. Este arestat! Acasă, tânăra soție cu nouă copii arde cărţile interzise într-un cuptor de pâine sperând să-și salveze bărbatul din închisoare. Familia este despărţită de convingerea comuniștilor că pot controla discreționar viețile oamenilor. Ce au în comun poveştile tuturor personajelor implicate în acțiunea acestui roman? Dragostea de carte care până la urmă le salvează credința și, implicit, viața.
Povestea debutează într-o șură de paie transformată ad-hoc de imaginația copiilor hoțului de cărți într-o monumentală bibliotecă... . Însă tabloul idilic, contrastează tulburător cu închisoarea în care tatăl copiilor își ispășește pedeapsa pentru că nu și-a îndeplinit misiunea de a distruge acele cărți și, chiar mai mult, a încercat să le salveze.   
Scriitura te poartă cinematografic de la o poveste la alta, de la o familie la alta, fără să pierzi nicio clipă sentimentul că te afli în faţa unei construcţii perfect echilibrate. Suspansul, întorsăturile de situaţie şi dialogul sperăm să fie bine redate, astfel încât să îi vină foarte greu cititorului să creadă că sunt decupate din realitate. Cartea este presărată cu numeroase personaje, unele dintre ele cu adevărat remarcabile… este o carte care se citește repede, ușor și... nu doar o singură dată!

Deznodământul inevitabil pentru perioada relatată poate totuşi să surprindă! Cititorul poate fi adus în situaţia de a crede ipoteze nemairostite până în prezent, dar pe care vă lăsăm pe dumneavoastră să le descoperiţi.  
  "Osânda cărţilor”, primul meu roman, a ieșit din tipar săptămâna aceasta şi este publicat într-o ediție limitată, special pentru a fi oferită cadou cu prilejul Sfintei sărbători a Nașterii Domnului, precum și a sărbătorii Anului Nou".

________________________________________
Părintele Teleanu Bogdan-Aurel este preot la biserica Sf. Pantelimon de la Foișorul de Foc din București. Ambiția de a scrie un roman-mărturisire de credință i-a fost însămânțată  încă de pe vremea în care studia comunicarea în celebra universitate concepută în Roma (Italia) de Josemaría Escrivá de Balaguer, fondatorul Prelaturii Opus Dei. Apariția romanului "Osânda cărţilor” și a unei piese de teatru omonime au mai fost impulsionate de succesul obținut în anul 2016 cu piesa de teatru creștin Brâncoveanu, Ivireanu, iubire de Biserică şi neam, al cărui text îi aparține. Mai este autorul cărților "Metaforă și misiune" (2007), "Fântâna Ortodoxiei" (2013) și "Opinie și misiune" (2013).











FEED BACK


1. ALEX ŞTEFĂNESCU, critic literar, 29.04.2018, Radio România Cultural – emisiunea Credinţă şi cunoaştere, ora 23.00-23.30:  „Eu sunt tentat să judec orice text din punct de vedere literar, în primul rând! Culmea este că şi dacă o doamnă îmi face, să zicem,  o declaraţie de dragoste mă gândesc întâi la expresivitatea textului; aşa sunt eu construit.

Este o carte foarte bine scrisă pentru că are o candoare nesimulată; este scrisă de un autor pe care-l cunosc de scurtă vreme, adică din momentul în care am primit cartea, preotul Bogdan-Aurel Teleanu. Am fost surprins! Poate a avut şi alte manifestări ca autor, dar este primul lui text pe care îl citesc. M-a impresionat siguranţa cu care este scrisă, faptul că nu este influenţată de moda literară;  faptul că are un subiect de o mare sensibilitate, dureroasă aş putea spune; faptul că recreează un personaj. Chiar dacă acest personaj a existat în realitate, după cum reiese din Prefaţa cărţii, dar el este un personaj de roman în acelaşi timp. „Ţică” se numeşte!   Are şi un nume special, nepretenţios: Ţică. Un diminutiv specific românesc, ca să zic aşa, care îl face de la început simpatic şi care nu este idealizat, dar este un personaj pe care îl îndrăgeşti. Deci, este vorba de un ţăran care nu are mare pregătire intelectuală, dar are un bun simţ, o intuiţie a vieţii; este vorba de un om adevărat, cu simţul răspunderii, cu copii mulţi,ataşat de pământul pe care îl lucrează, refractar faţă de ideea de a-şi înstrăina pământul pentru constituirea gospodăriei agricole colective; un om care iubeşte şi cărţile, iar asta este impresionant. Deşi nici unui intelectual nu i-ar fi trecut prin cap că un ţăran fără şcoală poate iubi cărţile, ei, iată, acest personaj este plauzibil, ne convinge, iubea cărţile! Există în oamenii simpli o „nostalgie a culturii” pe care şi eu am observat-o de mai multe ori. Eu sunt bucovinean! Bunica mea era dintr-un sat din nordul Moldovei, între Fălticeni şi Târgul Neamţ, Boroaia se numea (după numele unei văduve a unui boier pe nume Bour; de aici Bouroaia, dar se pronunţa Boroaia). Şi îmi aduc aminte că acasă, la bunica mea, pe grindă, era o ediţie Eminescu care era pătată în mod curat, ca să spun aşa, de picături de ceară pentru că fusese citită de multe ori la lumina lumânării, ca o Biblie. Există în sufletele oamenilor simpli o „nostalgie a culturii” pe care nu o mai regăsim la unii oameni declasaţi, care nu mai aparţin nici unei clase sociale, care sunt complet pervertiţi. Ei bine, acest personaj, oarecum aflat într-o similitudine cu Ilie Moromete, este creat de preotul Bogdan-Aurel Teleanu care merită toată preţuirea pentru modul în care şi-a selectat personajul, cum l-a construit, cum i-a povestit destinul. E adevărat că într-o mare măsură cartea aparţine genului non-fiction, dar ca să scrii atât de realist îţi trebuie imaginaţie şi talent. Cum adică? De multe ori am spus că dacă ar coborî o farfurie cu extratereştrii, m-aş ruga lui Dumnezeu ca martorul care povesteşte întâmplare să aibă talent literar. Cine nu are acest talent zice: a coborât ceva, a fost ok, a fost parfum, a fost beton. Adică nu se înţelege nimic din ce a fost. Ei bine, autorul acestei cărţi autointitulată memorabil „Osânda cărţilor” are talent. Am vorbit până acum de valoarea literară!

Dar, cartea are şi o valoare educativă. Ea exercită o pedagogie subtilă asupra cititorului; îl face să se gândească la ce s-a întâmplat înaintea lui. Cred că mulţi cititori nici nu erau născuţi pe vremea în care se petrec faptele povestite în carte. Să înţeleagă ce s-a întâmplat cu ţara lui. Mulţi oameni refuză! Trăiesc suspendaţi în prezent! Refuză să cunoască trecutul! Discutam cu o doamnă, medic, care spunea că ea nu vrea să aibă în casă cărţi triste! Păi, zic, semănaţi foarte mult cu o pisică care atunci când se aşează în fotoliu uită că a lătrat-o un câine cu o zi înainte şi stă fericită. Noi, oamenii, nu trăim în prezent! Noi trebuie să cuprindem în mintea noastră şi trecutul şi viitorul, precum şi, bineînţeles, prezentul.

Deci, are şi o valoare educativă remarcabilă, dar şi o valoare documentară pentru că nu numai din istoria care este aridă înţelegem ce s-a întâmplat într-o ţară, ci şi din aceste relatări care au o dimensiune afectivă. Nu există cunoaştere fără puţină afecţiune! Fără participare sufletească! Şi această carte m-a făcut să înţeleg mai bine ce s-a întâmplat în ţara mea, tocmai datorită acestei participări afective a autorului.   

Dacă ar fi ceva de reproşat, aş face-o! Şi atunci când am scris sau am vorbit despre Gabriel Liiceanu, ca de altfel şi despre alţi autori cu prestigiu, am spus ce nu mi-a plăcut! De exemplu, eram într-o emisiune cu Gabriel Liiceanu şi cu Cristian Tabără şi am spus că există ceva ce nu-mi place la cartea lui şi anume că mizează pe sinceritate, dar nu merge cu sinceritatea până la capăt. Adică, autorul care scrie foarte bine şi are o gândire filozofică bine articulată are mereu grijă de imaginea lui, să nu cumva să apară într-un mod nefavorabil în faţa publicului. Când mă gândesc acum la cartea despre care vorbim, nu am ce să-i reproşez autorului decât faptul că trăieşte timid, retras, că nu se face mai cunoscut, că vocea lui nu i se aude pentru că trăim într-un vacarm de voci care vor să se facă auzite şi cine nu intră în această competiţie riscă să nu fie observat! Mă bucur când sunt aduse în faţa publicului asemenea cărţi şi îl aşteptăm pe autor cu alte isprăvi literare de acest gen”.
  
2. Dr. Silviu B. Moldovan - Şeful  Serviciului  Cercetare,  Editare  din  cadrul  Consiliului  Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în "Caietele CNSAS",  revistă semestrială editată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii
Anul X, nr. 1 (19)/2017, Editura CNSAS, Bucureşti, 2018, pp. 329- 335:


 Preot Bogdan-Aurel Teleanu, Osânda cărţilor, Bucureşti, Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, 2017, 208 p.
 
Opul surprinzător al lui Bogdan-Aurel Teleanu mi-a atras rapid atenţia nu numai pentru faptul (important, totuşi) că autorul este cercetător acreditat la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (remarc, în treacăt, că numele instituţiei noastre este scris greşit, în Dedicaţia de la p. 5 a cărţii) şi nu atât pentru profesia de preot a acestuia, ci în special pentru calitatea de „roman bazat pe o realitate istorică consemnată în Documentele din Arhiva CNSAS”, după cum stă scris atât pe copertă, cât şi pe pagina de titlu a volumului (din introducerea semnată de Nicolae Bordaşiu, înţelegem că personajul principal este un alter ego al bunicului autorului – vezi p. 8). Într-o societate în care toată lumea se pricepe mai bine decât oricine altcineva la problematica serviciilor secrete şi în care s-a păstrat chiar ceva din gustul pentru lectură, atunci când este vorba de romane cu aromă de intelligence, probabil că era momentul ca şi Securitatea să fie din nou abordată, într-un mod mai convingător, sub ipostaza personajului de roman. Din acest punct de vedere, şi comparaţia cu unele tentative mai vechi prezintă un anume interes (în urmă cu 13 ani, un virtual autor de roman „antisecurist” îmi cerea să îi povestesc cum însăşi viaţa mea „este pusă în pericol de Securitate”, alături de maniera concretă în care „s-a tras cu mitraliera în portocali, gloanţele au putrezit şi portocalele au căzut din pom”). 
 Deşi bombănea la serviciu că „mai întâi se pune problema stomacului şi apoi altele” (p. 16), Ioan T., zis „nea Ţică”, era beneficiarul entuziast al „porţiei de cultură” pe care şi-o însuşea fraudulos. Acest nea Ţică, personajul principal al romanului lui Bogdan-Aurel Teleanu, lucra la secţia de albitorie din cadrul Fabricii de celuloză „Nicolae Bălcescu”, unitate care devenise un lagăr de exterminare a cărţilor interzise prin decizii succesive ale cenzurii instaurate de autorităţile comuniste.
Fiind aşadar un echivalent metaforic al gardienilor din lagărele morţii, acesta beneficia de noul statut aşa cum l-a inspirat morala sa ancestrală de ţăran nevoiaş, prigonit totuşi în timpul colectivizării forţate din deceniul al şaselea. Astfel, „reuşise să-şi încropească acasă o serioasă bibliotecă, de care ar fi fost mândru orice intelectual de frunte, folosindu-se în acest scop de bufetul din cameră, dar şi de rafturile din cămara de alimente care, oricum, erau goale. Aşa că, astăzi, aştepta cu nerăbdare momentul în care, la sfârşitul programului, intenţiona să-şi însuşească, în mod ilegal, porţia de cultură” (p. 17-18). 
Este momentul în care vom elogia excepţionala descriere făcută de autor impactului dintre cărţile mântuite de la topitorie şi personajul principal al romanului, care le salva. Nu era acesta doar un impact revelator („Întotdeauna îl atrăseseră cărţile, de parcă ar fi fost nişte cufere ascunse în podul casei din care aştepta să iasă cele mai misterioase fiinţe sau lucruri. În ciuda vechimii lor, care îi zbârcea pielea pe mâini şi îl făcea să respire întrerupt de teama microbilor ascunşi între paginile aurite de timp, simpla atingere a cărţii îi crea senzaţia unui transfer de informaţii care-l scutea de efortul lecturării conţinutului pe care îl înţelegea uneori foarte greu. Însă, cele mai captivante cărţi erau acelea pe care nu le înţelesese încă, dar promiteau să-şi descopere mai târziu taina lor. 
Citindu-le, parcă sorbea cu nesaţ dintre coperţi seva ştiinţei lor” – p. 18), ci şi unul transformator („Efectul asupra propriei sale fiinţe era cu atât mai năucitor, cu cât era nevoit să se împărtăşească în mod clandestin din potirul cunoaşterii, supunându-se unui ritual interzis de regimul politic în care trăia. Era conştient de faptul că, ori de câte ori traversa şinele de tren printre vagoanele pline cu cărţi aduse la topit în fierbătoria în care lucra împreună cu fratele său, comitea un act conspirativ în momentul în care ascundea timid sub vestă câte o carte, sustrăgând-o astfel unui iminent act criminal. El, călăul, devenise victima lor” – p. 19). Impregnându-l parcă cu ceva din conştiinţa celor care au suferit cu adevărat scriindu-le (şi pentru că le-au scris), cărţile aveau şi un rol mobilizator pentru salvatorul lor, menţinând „un mecanism independent de voinţa lui”, prin care reuşeau să îl „împingă de la spate” (p. 20-21). Uneori o făceau însă într-un mod periculos pentru cel care astfel se angaja impulsiv în dispute politice, din care se smulgea într-un final, conştientizând că „dacă ar fi să zăbovească mult la vorbe o să se aprindă ca o torţă, iar cărţile dosite în haine parcă abia aşteptau să alimenteze flacăra acestui scandal” (p. 22). 
Noua postură, de salvator, a personajului principal se pare că iradia un soi de energie misterioasă care atrăgea către el şi alte cărţi. Cum altfel am interpreta scena în care părintele Ianculescu (tocmai cel care, cu ani în urmă, „îl învăţase mai mult decât să scrie şi să citească: să iubească cărţile” – p. 104), fără să fie păcălit de aparenţe (adică de mirosul de băutură spirtoasă pe care o degaja enoriaşul său, Ţică), îi dă spre păstrare Viaţa şi Acatistul Sfântului Pantelimon, ca pe „o hartă secretă care conduce spre o comoară ascunsă, memoria locului în care se afla peştera şi întreaga sa semnificaţie” (p. 28-29). 
Astfel, şura de acasă încetase să mai fie o şură, devenind un „sanctuar al cărţilor”, cum o numea Ţică şi nu e defel de mirare că şi copiii săi o percepeau mai degrabă ca pe o poartă spre altă lume. Adică un loc miraculos care, în firavele dar inocentele senzaţii ale celor mici, trebuie să fi fost ceva asemănător cu camera Shambo (cel puţin judecând după memoria afectivă a generaţiei mele, care a devorat minunata carte a lui Ştefan Fay, Sokrateion, dedicată lui Mircea Vulcănescu; nu ştim dacă asta a fost şi intenţia domnului Teleanu, care este mai tânăr decât noi). 
Iţele care au dus la arestarea până la urmă inevitabilă a lui Ţică au avut în fond prea puţin de-a face cu acţiunile lui, fiind de fapt ale unei complicate operaţiuni de rescriere a propriului trecut, declanşată de un „fost profesor la catedra de istorie a artelor creştine din cadrul Facultăţii de Teologie din Chişinău, ajuns mai apoi ministru” (p. 125-126), care îşi dorea şterse anumite episoade ale biografiei sale, „odată cu arderea tuturor cărţilor care aveau de-a face cu provinciile istorice româneşti Basarabia şi Bucovina. Odată pentru că aşa i-a cerut propaganda rusească, iar a doua oară pentru că-l încurca teribil în cariera sa politică” (p. 139-140). Soţia lui Ţică este astfel nevoită, pentru a evita o condamnare mult mai gravă, să ardă ea însăşi cărţile agonisite în miraculoasa şură. La acest oribil „carnagiu” participă şi copiii. Nimeni nu se îndură însă să distrugă şi Acatistul, care fusese învestit şi de tatăl arestat cu virtuţi unice. Aşa se face că securiştii veniţi la percheziţia din data de 23 iulie 1958 confiscă Acatistul, nu fără a-şi da măsura lipsei de omenie prin răutăţile gratuite proferate cu această ocazie. În cele 20 de zile care trecuseră de la arestarea lui Ţică, soţia lui şi copiii arseseră sistematic cărţile salvate, astfel încât „norii se evaporaseră din văzduh de frica fumului negru ce ieşea prin coşul cuptorului, făcând loc unor stele care o priveau acuzator pe femeia care îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer spre a-i mai răcori de dogoarea focului” (p. 90).
Totuşi, în ciuda forţei copleşitoare, irezistibile a sistemului represiv, nu toţi oamenii deveniseră exact ceea ce păreau a fi. Autorul surprinde micile semne de omenie: al secretarului Tribunalului Popular (care o sfătuieşte pe Elisabeta să „scape cât mai repede” de biblioteca secretă, a cărei existenţă decisese să nu o consemneze – p. 89), sau al ofiţerului înarmat care stătea de pază la procesul lui Ţică (acesta îi permite discret unuia dintre copii să îşi contacteze tatăl, care purta ochelarii orbi din tablă; „Putea să-l oprească cu uşurinţă, dar, cu toate acesta, a rămas nemişcat” – p. 118).
Acatistul s-ar putea totuşi să fie adevăratul personaj principal al romanului, cel puţin până la revelaţia din final, intermediată de Anghel P. (pseudonim sub care îl recunoaştem cu uşurinţă pe călugărul Arsenie Papacioc), când, simţindu-se prins în încleştarea spirituală nedeclarată dintre doi preoţi, ambii providenţiali pentru existenţa sa, Ţică ajunge să creadă că „poate, atunci, cândva am fost şi eu cineva” şi, mult mai important, că „poate, totuşi, cărţile mele nu au ars în zadar” (p. 195). 
Paginile din finalul romanului sunt antologice prin forţa de evocare a veritabilei hierogamii dintre carte şi cititor, prin hermeneutica istoriei oamenilor supuşi (însă fără voia lor) vremii şi prin admiraţia discretă pentru Acatistul Sfântului Pantelimon, identificat ca „harta care i-a călăuzit pe cei credincioşi prin pustia comunistă” şi „harta spre tărâmul făgăduinţei promis celor aleşi” (p. 199). Ca vehicul soteriologic, Acatistul avea puteri mult mai mari, astfel încât îşi alegea singur cititorii („Nu ei au ales cartea care să nu piară în flăcările cenzurii comuniste, ci cartea i-a ales ca să-i traverseze nevătămaţi valurile neliniştite ale unei vieţi lumeşti zguduite de necredinţă” - p. 199). Desigur, „nevătămaţi” într-un sens spiritual înalt, deoarece măsurile luate împotriva acestor oameni de către Securitate nu au fost dintre cele mai blânde. Capacitatea lor de a pozitiva, dându-le un sens purificator, întâmplările negative din propria viaţă i-a făcut, într-adevăr, să „fie cineva”. Se spune că nu este nevoie să distrugi fizic toate cărţile pentru a ucide cultura; este suficient ca nimeni să nu le mai citească. Simetric, chiar dacă distrugi cărţile, ele se transmit în timp, dacă au fost citite înainte de a fi trecute prin foc sau prin instalaţia de topit/albit. Nu era aceasta prima grea cumpănă din viaţa Elisabetei, aceasta şi familia ei trecând prin mari încercări (pe temei naţional) odată cu declanşarea, de către Regatul României, a curajosului război pentru întregirea ţării, dar şi după realizarea Marii Uniri (acum pe alt plan, cel al vieţii materiale): „Tatăl ei fusese ucis aproape imediat după începerea războiului celui mare, în anul 1914, fiind obligat să lupte pentru armata austro-ungară, care nu s-a mai grăbit cu decorarea vitejiei sale. 
Dimpotrivă, după ce România a intrat în război, familia Elisabetei a fost batjocorită, deposedată de bruma de avere pe care o deţinea şi numai că nu a fost pusă să tragă boii în jug. Este drept că atunci s-au prăpădit românii pe capete, rămânând mulţi copii orfani. Chiar dacă, ulterior, acest război a condus la eliberarea de sub jugul străin şi întregirea neamului românesc, viaţa Elisabetei a evoluat din rău în mai rău. Totuşi, gândindu-se la ce ar fi aşteptat-o dacă nu se făceaunirea tuturor românilor, dobândise obiceiul ca în vremuri de încercare să spună că «se poate şi mai rău!». Lipsurile materiale nu au ajutat-o însă să-şi dea prea bine seama de binele mare la care se ajunsese prin eliberarea şi întregirea tuturor românilor” (p. 94-95). 
Autorul nu-şi reduce meditaţia asupra unui singur aspect la realităţii, chiar dacă anume acela este o rană a memoriei personale. Una din întrebările fundamentale pe care le pune este: „Cum de comuniştii erau mai buni ca naziştii? De ce cărţile salvate de la incendierile organizate de nazişti ar fi fost mai bune decât cele pe care cenzura comunistă le condamnase la topit?” (p. 106). În acelaşi timp, este fugitiv menţionat şi faptul că la Radio Paris erau prezentate opiniile (cam penibile, prin comparaţie cu poziţia oamenilor de ştiinţă americani, care, 
sub efectul aceluiaşi eveniment, i-au scris preşedintelui pentru a-i cere mai multă preocupare pentru educaţie) ale unor ziarişti occidentali care considerau că lansarea, la 4 octombrie 1957, a primului satelit artificial al Pământului, în cadrul programului Sputnik, ar fi fost „o sfruntată minciună sovietică” (p. 14). 
Şi autorul textului de încheiere, numit În loc de Postfaţă, consilierul patriarhal Tudor Călin Zarojanu (foarte activ în ultimii ani pe „frontul” memorializării crimelor comunismului), simte miza general￾umană a rezistenţei pentru (nu: prin) cultură şi readuce în atenţia cititorului filmele Fahrenheit 451 al lui François Truffaut (1966) şi Z a lui Costa Gavras (1969). Dacă în prima capodoperă filmografică „cărţile erau interzise cu totul, a citi era o crimă” (p. 203), în cea de-a doua dictatura (asemănătoare, astfel, cu cea comunistă de pe la noi) „nu distrugea chiar toate cărţile, ci le scotea în afara legii, selectiv, doar pe unele” (p. 204).
Nicolae Bordaşiu (binecunoscut şi el ca fost deţinut politic) se întreabă în Predoslovia sa: „Ce fel de osândă, ce fel de cărţi, cine le osândeşte şi de ce” (p. 7). „Şi este normal să te întrebi când, astăzi, librăriile sunt pline de tot felul de cărţi şi nimeni nu le vrea răul”, afirmă cu drept temei acelaşi părinte Bordaşiu, tot la p. 7. Totuşi, constatăm ocazional că nu numai natura umană este puternic înclinată către cenzură, dar şi oamenii în general invocă cenzura, fie ea şi inexistentă, pentru a stârni interesul cumpărătorilor, de pildă, sau a auditorilor/cititorilor proprii, ceea ce tot un soi de fascinaţie (destul de bine întreţinută) pentru cenzură se cheamă că e. 
Cu zece ani în urmă, când mă pregăteam să cumpăr cartea lui Daniel Estulin, Clubul Bilderberg. Conducerea secretă a lumii (traducere de Mihai-Dan Pavelescu, Bucureşti, Editura Meditaţii, 2008, 384 p.), doamna de la casieria librăriei (desfiinţată, între timp) mă informează, cu un aer vag subversiv-complice: „Se pare că în chestia asta este implicat şi regele Spaniei. Cartea aceasta este interzisă în Spania!”. Dându-i un răspuns în trei peri, dar mimând totuşi, din politeţe, că aş avea nevoie de stimuli suplimentari pentru a achiziţiona cărţi, plătesc volumul şi, odată ajuns acasă, citesc chiar pe coperta patru a acestuia: „Daniel Estulin locuieşte în Spania şi este jurnalist de investigaţii răsplătit cu numeroase premii, care urmăreşte de peste 15 ani Clubul Bilderberg. Cartea sa – un bestseller în Spania, unde a fost reeditată în 15 ediţii – a fost tradusă în 30 de limbi şi publicată în 
peste 42 de ţări”. 
Este Osânda cărţilor una din cărţile mici (doar prin dimensiuni) care ar trebui citite aproape obligatoriu de toţi împătimiţii ideii de lectură, deoarece, trăind într-o lume în care lectura nu mai înseamnă mai nimic, autorul şi-a imaginat, sau mai exact a reconstituit o situaţie reală, în care lectura şi relectura se valorizează intens în faţa reprimării lor programatice. În fond, chiar dacă situaţiile descrise în volum nu s-ar fi petrecut (aproximativ) aievea (vezi, pentru surprinzătoarele ipostaze în care cărţile interzise de autorităţile comuniste erau salvate chiar de către o parte din cei care aveau misiunea să le distrugă, memoriile lui Pericle Martinescu: 7 ani cât 70. Pagini de jurnal, 1948-1954, Bucureşti, Ed. Vitruviu, 1997, 522 p.), ele meritau imaginate, fie şi ca un soi de alternativă onorică la mediocritatea culturală crescândă a vieţii reale de zi cu zi". 
 
3.  Ana Calciu, actriţă, 17.04.2018: "Povestea expusă în romanul "Osânda Cărţilor" este emoţionantă, cu atât mai mult cu cât ştim că a fost adevărată, iar nu o ficţiune. De fapt, tot romanul este structurat pe realităţi extrase din dosarele CNSAS. Forţa romanului constă, în primul rând, pe realismul întâmplărilor. În al doilea rând, romanul este mai mult decât relatarea unei realităţi! Are  pasaje cu descrieri ale trăirilor interioare de mare fineţe, conţine multă poezie, din care reiese contribuţia autorului. Părintele Bogdan – Aurel Teleanu este înzestrat cu arta cuvântului, iar exerciţiul permanent îl va defini ca un scriitor cu mare putere, după părerea mea. Colaborarea pe care am avut-o la realizarea spectacolului "Brâncoveanu şi Ivireanul, iubire de Biserică şi Neam", unde am montat şi jucat textul părintelui, ne-a revelat întregii echipe un talent natural deosebit, dublat de documentare şi pasiune. Îi doresc părintelui multă inspiraţie în a se exprima prin cuvânt plin de har. Cu apreciere, actriţa Ana Calciu."

4. Ioana Costache, filolog, 25.04.2018: "Este o carte ce te atrage prin însăși titlul ei, acest lucru fiind un aspect foarte important în ceea ce privește alegerea lecturii de plăcere. Cel puțin, noi filologii, când auzim cuvântul carte ne este imposibil să nu rezonăm măcar puțin. De asemenea, culoarea caldă și imaginile coperţilor (deși imaginea primei coperți te duce ușor în eroare - și nu este un aspect negativ!) fac încă o dată ca lucrarea să treacă testul în alegerea unei lecturi de loisir.  Iar când începi să citești, deja simți că nu poți să te mai oprești. Mărturisesc că am încercat să îi găsesc de lucru copilului meu,Petru, care momentan cerșește multă atenție, ca să pot să mai citesc puţin, puțin și încă puțin. Am terminat-o destul de repede și asta m-a cam întristat. Parcă aş mai fi vrut să aflu amănunte și întâmplări din viața personajului principal... Limbajul ales în scrierea acestei opere este unul facil ce oferă lejeritate scrierii. Tema aleasă este una extrem de interesantă, cu atât mai mult cu cât este bazată pe întâmplări și fapte reale, iar faptul că sunt țesute atât de bine istoria, teologia și literatura nici nu știu la ce domeniu as incadra-o cu precădere. Pe scurt este un roman ce merita citit și îndeplinește toate condițiile pentru a nu-i spune "Nu". Vă felicit pentru ceea ce ați realizat și să vă de-a Dumnezeu inspiraţie să mai scrieți, pentru că o faceți frumos pentru suflet și minte!"





 

Niciun comentariu: