luni, 29 noiembrie 2010

SĂ FIM BUNI CREŞTINI ŞI BUNI ROMÂNI!

Există o generaţie de credincioşi ai Bisericii noastre care au demonstrat măsura ataşamentului lor faţă de valorile creştine rezistând cu demnitate în faţa regimului comunist din România. Cărţile sau benzile de magnetofon cu predicile părinţilor duhovniceşti îndrăgiţi sau cu cântări bisericeşti - care circulau sub formă de samizdat, fiind "arestate" şi cercetate ca nu cumva sa conţină informaţii subversive care puteau "atenta la siguranţa Statului" - i-au întors la credinţă până şi pe unii securişti ai timpului. Credinţa acestei generaţii a fost insuflată de preoţii care fiind la Canal trebuiau să moară, dar s-au încăpăţânat să trăiască, care “reciclau” ziarele ideologiste din puşcărie transformându-le în epitrahil spre a preface boţul de pâine uscată pe care o primeau ca hrană în Sfântă Împărtăşanie. Ei bine, din gura lor sfinţită cu Împărtăşania primită în puşcăriile comuniste, pe care gardienii nemiloşi încercau să o profaneze în fel şi chip, ignorând faptul că "nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese pe gură, aceea spurcă pe om” (Matei 15, 11), au ieşit cuvintele care au animat credinţa acestei generaţii. Ce a învăţat această generaţie de la astfel de preoţi? Să fie "buni creştini şi buni români"!

După ce mentorii lor de atunci s-au stins din viaţa aceasta, aceşti creştini, martori ai atrocităţilor regimului comunist, s-au temut ca nu cumva focul credinţei lor să se stingă. Această generaţie martor şi-a crescut copiii îngrijoraţi că îşi pot pierde credinţa pe care le-o insuflaseră păstorii lor cei dintâi. Au educat generaţia anilor `90 să ţină aproape de Biserica strămoşească, de ierarhii şi preoţii ei, făcându-se misionari creştini utili într-o perioada de tranziţie care, parcă, nu se mai sfârşeşte odată. A fost mai uşor pentru că generaţia de tranziţie, crescută la umbra falnicilor creştini hrăniţi cu credinţa încercată a preoţilor care au pătimit sub comunism, din inerţie, a fost ceva mai ferită de explozia de libertinaj izbucnită în 1989. Prin grija preoţilor şi sarcinile părinţilor duhovnici care le-au cerut să se îngrijească de Biserica lui Hristos au înţeles care este lupta duhovnicească ce o au de dus împotriva ispitei păcatului şi s-au înscris programatic pe linia descrisă de precursorii lor.

Acum grija tuturor este ca tânăra generaţie de copii, aflată în formare, să ţină mai departe predaniile Mântuitorului Hristos împărtăşite lor din moşi strămoşi cu scopul de a deveni “buni creştini şi buni români”. Tentaţiile de a părăsi calea sunt mari, iar riscul de a se rătăci este amplificat de ignoranţa tipic adolescentină. Dat fiind pământul bun din care au răsărit aceste tinere vlăstare, ideal ar fi ca această generaţie să îşi tragă seva din generaţiile anterioare care le-au pregătit un drum încercat. În acest caz, preotului contemporan – după cum arăta părintele Victor N. Popescu în cartea "Sufletul preotului în lupta cu ispitele" – îi revine funcţia de "animator al sufletelor credincioşilor". Atunci când văgaşul e bun, aşa cum este în acest caz, el se constituie într-o veritabilă punte între generaţii, remorcând generaţiile una de alta, asemenea unor vagoane pentru ca să nu rătăcească drumul şi să deraieze: "Căci mulţimile au această tendinţă: ca să meargă pe un drum bine umblat de alte generaţii (...)".

Niciun comentariu: