luni, 17 iulie 2017

Premiera piesei de teatru OSANDA CARTILOR, miercuri, 26 iulie 2017, ora 20.00



Departamentul pentru copii şi tineret ATENEUL SFÂNTULUI PANTELIMON lansează în premieră o nouă piesă de teatru, scrisă anul acesta de părintele Teleanu Bogdan-Aurel și intitulată "Osânda cărţilor", în cadrul sărbătorii hramului bisericii Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti, miercuri, 26 iulie 2017, ora 20.00.  

Piesa de teatru - o dramă religioasă ale cărei implicații sunt valabile pentru orice context, inclusiv pentru al României zilelor noastre - va fi transpusă de actriţa Ana Calciu într-un spectacol-lectură. Cunoscuta actriţă este îndrăgită de membrii Ateneului Sfântului Pantelimon în special pentru rolul Mariei Brâncoveanu din piesa de teatru creştin "Brâncoveanu, Ivireanu, iubire de Biserică şi neam", după un text alcătuit tot de părintele Teleanu Bogdan-Aurel.

Piesa de teatru "Osânda cărţilor" este dedicată Anului comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română şi pune în lumină rezistenţa prin cult a preoţilor de la biserica Sfântul Pantelimon - Foişorul de Foc din Bucureşti în faţa "Ciumei Roşii". Evenimentul va avea loc în atmosfera primitoare din incinta bisericii Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti, invitându-vă la o experiență religioasă unică în peisajul teatral românesc.
(© Biroul de Presă al Departamentului pentru copii şi tineret Ateneul Sfântului Pantelimon

REVISTA PRESEI


 

joi, 13 iulie 2017

Preotul care-i învaţă pe copii istorie direct în locurile unde slujitorii Domnului au pătimit. La biserica lui, sunt puse în scenă piese de teatru biblice - ADEVARUL (Mariana Iancu), 12 IUNIE 2017

http://adevarul.ro/locale/constanta/preotul-care-i-invata-copii-istorie-direct-locurile-slujitorii-domnului-patimit-biserica-lui-puse-scena-piese-teatru-biblice-1_593d3f495ab6550cb8045ac2/index.html
Bogdan Aurel Teleanu, preot slujitor la Biserica Sfântul Pantelimon din Foişorul de Foc Bucureşti, îi învaţă pe copii istoria ducându-i în pelerinaje în locul unde au avut de pătimit slujitorii Domnului în perioada comunistă.
 
Bogdan Aurel Teleanu (42 de ani) a intrat în Biserică prin Biroul de presă al Patriarhiei. Era o perioadă în care se ştia foarte puţin despre preoţii care au sfârşit prin lagăre de muncă sau în închisori apărându-şi credinţa şi mai mult de cei care au semnat un angajament cu Securitatea.
 
În anul 2000, a fost trimis de Patriarhia Română să studieze comunicare şi relaţii publice la Universitatea Santa Croce, care ţine de Vatican. „După finalizarea studiilor, aveam posibilitatea să ne alegem noi tema finală sau ne-o dădeau ei. Eu, cum m-am dus acolo hotărât să învăţ, am ales să fiu provocat şi aşa a trebuit să scriu despre rezistenţa creştină în faţa regimului comunist“, povesteşte preotul. Cum nu avea suficiente dovezi pentru a susţine ideea, îndrumătorul a concluzionat: da, a fost o rezistenţă a Bisericii, dar mai mult una pasivă.
 
De atunci, a adunat mărturii, a studiat dosarele preoţilor care au avut de suferit mergând la arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi transmite celorlalţi rodul muncii sale. 
 
Biserica celor mici
 
Cel mai important proiect al său este dedicat copiilor comunităţii. În fiecare duminică, după slujbă, rămâne în biserică şi îi îndrumă pe cei mai mici creştini în lumea artistică. Împreună pictează icoane, pun în scenă piese de teatru, citesc. Educaţia religioasă trece de Casa Domnului şi regulat organizează cu ei pelerinaje în locurile unde au avut de pătimit înaintaşii săi, în comunism. Ultimul pelerinaj a avut loc la Peştera Sfântului Andrei, cel care a propovăduit creştinismul în Dobrogea, şi au mers pe urmele preoţilor care au pătimit în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
 

 
Drumul nu este un calvar pentru nimeni. În autocar, se schimbă cărţi. Foarte multe exemplare sunt din „Cireşarii“, aventurile povestite de Constantin Chiriţă.
 
„Pelerinajele le facem pe munca lor. Icoanele pe care ei le pictează le oferim în biserică, după ce le multiplicăm. Cine ia o icoană face o donaţie pentru proiect“, explică preotul. De asemenea, atunci când el merge acasă la enoriaşi, nu intră cu mâna goală, ci cu o icoană, multiplicată după litografia care rămâne la biserică.
 
În fiecare an, icoanele sunt pictate după o anumită tematică. „Anul acesta, am avut tema «Rugului aprins», pentru că vom merge pe urmele apărătorilor ortodoxiei. Uzităm ideea de stea în opt colţuri, folosind culorile roşu şi verde, arătând ideea de rug aprins, care, deşi arde nu se consumă, aşa cum au fost şi apărătorii ortodoxiei“, explică Teleanu.
La biserică au loc şi multe momente artistice. Preotul este cel care scrie textele pieselor, le pune în scenă şi mai intră şi în rolul unui personaj. „Muza mea sunt copiii. Mă inspiră mult chipul lor. Am avut-o pe Cuvioasa Parascheva. Când am scris textul m-au inspirat trăsăturile de pe chipul unei fetiţe, care are o dramă în privire“, dezvăluie el.
 
Sunt pionieri în ceea ce fac. Ultima surpriză pentru enoriaşi a fost un concert de muzică clasică, care a avut loc în curtea bisericii, fiind admiraţi elevii Colegiului Naţional de Muzică George Enescu din Capitală.
 

 
Ateneul Sfântului Pantelimon
 
Când a înfiinţat departamentul de copii şi tineret s-a gândit cum să-i pună numele. „Este o aventură, ca în «Cireşarii». Intrând în casa parohială, am găsit pe un dulap uitat un album cu fotografii. Erau fotografiile familiei Gheorghe Popescu Colibaşi, preot care a pătimit în vremea regimului comunist, care a fost arestat dintr-o confuzie. El este cel care a scris acatistul Sfântului Pantelimon care se citeşte în biserică. Si erau poze cu el ca fiind iniţiatorul «Ateneului Sfântului Pantelimon». Şi mi-a plăcut numele şi aşa a rămas“, povesteşte preotul Teleanu. Tot numele „Ateneul Sfântului Pantelimon“ îl purta un periodic în anul 1941. 
 
Preotul bătut din greşeală
 
Arhivele vremii vorbesc despre doi slujitori ai Domnului care au plătit cu libertatea dorinţa lor de libertate. Informaţiile le avem de la părintele Bogdan Aurel Teleanu, care a făcut cunoscute patimile celor doi. 
Părintele Gheorghe Popescu - Colibaşi provine dintr-o familie de preoţi. Între anii 1921 şi 1925, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, obţinând licenţa cu teza „Sfârşitul lumii după ştiinţă şi Biblie”. La data de 24 octombrie 1926 este hirotonit diacon, iar la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir (26 octombrie 1926), făcut preot şi duhovnic de arhiereul Tit Simedrea chiar în Biserica „Sfântul Pantelimon”-Foişorul de Foc din Bucureşti.
 
În anul 1941 a fost numit ca paroh la acelaşi locaş, calitate în care s-a ocupat de lucrările de restaurare ale bisericii, grav avariată de cutremurul din 1940. Astfel, în anul 1942, biserica a fost consolidată. Cu acest prilej, au fost făcute strane noi, s-a cumpărat un clopot nou (1943) în locul celui vechi, luat de armata nemţească în timpul ocupaţiei din 1916-1918. Patriarhul Nicodim i-a conferit rangul de iconom-stavrofor. A făcut parte din Comisia disciplinară a Sfintei Arhiepiscopii, din Consistoriul Protoieriei II Capitală şi, după anul 1961, din Consistoriul Arhiepiscopiei Bucureştilor.
 

 
Preotul Gheorghe Popescu-Colibaşi Arhivă personală Bogdan Aurel Teleanu
 
În vremurile în care comuniştii au ajuns la putere în ţara noastră, din nefericire, la fel ca şi ceilalţi preoţi de la Biserica „Sfântul Pantelimon”-Foişorul de Foc, părintele Gheorghe Popescu-Colibaşi a devenit o victimă a fostei Securităţi. După ce confraţii săi, părinţii Petru Gh. Savin şi Gheorghe Sorescu, intraseră în „colimatorul” fostei Securităţi, în noaptea de 18 spre 19 aprilie 1960, i-a venit rândul şi părintelui Gheorghe Popescu-Colibaşi să fie pus sub acuzaţia de „favorizare la uneltire contra ordinii sociale" (ACSAS, fond Penal, dosar nr. 59925/2, f. 5). De fapt, era vorba de o „bâlbâială” a fostei Securităţi care l-a costat pe părintele Po-pescu-Coli¬başi libertatea şi sănătatea (idem, fond Penal, dosar nr. 59925/3, f. 10).
 
Fusese confundat cu preotul Dumitru Popescu, slujitor la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“ de pe şoseaua Pantelimon, riscând să fie acuzat pe nedrept că a desfăşurat „activitate legionară”. Din cauza acestei erori, elucidată în cele din urmă la interogatoriu, fiind confruntat cu profesorul Nicolae Popescu, care primise ajutorul bănesc al preotului respectiv, a stat în închisoare numai o lună. La 11 mai 1960, părintele Gheorghe Popescu-Colibaşi a fost eliberat din beciurile Securităţii (idem, fond Penal, dosar nr. 59925/1, f. 16). 
 
Părintele profesor Gabriel Popescu povesteşte că „în zorii zilei de duminică, 1 decembrie 1974, PC pr. Gheorghe Popescu-Colibaşi a suferit un atac cerebral, cu hemiplagie stângă. Cu o zi înainte, de Sfântul Andrei, slujise Sfânta Liturghie şi predicase. Deşi starea sa se agrava cu fiecare ceas, a rămas conştient, a rostit aproape fără încetare fragmente de rugăciuni şi s-a închinat. (…) A închis ochii pământeşti în seara zilei de 4 decembrie 1974”.
 
Preotul care „nutreşte sentimente duşmănoase regimului actual“
 
Un alt preot care a avut de suferit în vremea comunismului a fost Petru Gh. Savin, care timp de aproape nouă ani a fost preot slujitor la biserica "Sfântul Pantelimon - Foişorul de Foc" din Bucureşti. El a fost cercetat şi închis la Rahova 3 (Ghencea) şi Văcăreşti după instaurarea comunismului fiind permanent suspectat de activitate ostilă regimului, principala sa "vină" fiind aceea că era fratele renumitului teolog Ioan Gh. Savin.
Era noaptea de 14-15 aprilie 1952, când părintele Petru Gh. Savin a fost reţinut la solicitarea Regiunii de Securitate Constanţa fiind suspectat că "nutreşte sentimente duşmănoase regimului actual, mai ales datorită faptului că are pe fratele său (Ioan Gh. Savin - n.n.) arestat". Aşa se face că, după nouă ani de slujire preoţească la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti, hărţuit fiind, părintele Petru Gh. Savin se vede silit să se transferă în 1949 la biserica Adormirea I din Constanţa.
 
Aici, probabil revoltat de arestarea fratelui său în mai 1950, deşi se ştia "urmărit", avea să-şi manifeste făţiş opoziţia faţă de regimul comunist în predicile şi cuvântările sale, luptând pentru păstrarea icoanelor atât în spaţiul public, cât şi în cel privat." Astăzi, întâlniţi oameni necredincioşi la tot pasul, se întind curse la tot pasul, dar voi, credincioşi, feriţi-vă de ele! Stăpânirea de azi luptă pentru pace, dar acesta este strigătul bisericii de aproape 2000 de ani. (...) Am umblat cu botezul de "zi întâi" şi în multe case ale muncitorilor nu am văzut icoane, iar în casa unui doctor cu ştiinţă de carte am văzut icoana", afirma într-o predică monitorizată de Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa. 
 
Însă, ceea ce i-a scandalizat cel mai tare pe securişti, care au încercat să îl determine pe părintele Petru Gh. Savin să-şi schimbe atitudinea şi chiar i-au atras atenţia că "dacă va continua activitatea sa antidemocratică va suferi consecinţele", a fost cuvântul pe care l-a ţinut în cadrul Conferinţei Protopopeşti din 23 martie 1950: "Biserica colaborează cu Statul numai ca să fie lăsată să-şi îndeplinească rosturile ei. Din şcoală s-au scos icoanele. Nu cred ca sectele să fie agenţi ai imperialismului. Să activăm numai în cadrul Bisericii şi să facem numai ce se poate face în vremurile actuale". Astfel, în ziua de 29 aprilie 1950, părintele Petru Gh. Savin "afirmă faţă de un alt preot din Constanţa că nu mai poate răbda cu aceştia (securiştii - n.r.) din Constanţa care au început teroarea preoţilor" şi credea că aceşti preoţi "ar trebui să facă imediat un memoriu la Patriarh spre a-l preda Ministerului de Interne pentru a se lua măsuri, căci în condiţiunile acestea nu se mai poate trăi". Practic, părintele Petru Gh. Savin reclama deschis şi fără menajamente "neplăcerile din partea securităţii", fapt ce a făcut ca Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa să-l considere "element duşmănos al democraţiei".
 

 
Preotul Petru Gh. Savin Arhivă personală Bogdan Aurel Teleanu
 
A fost supravegheat îndeaproape de Securitate, care avea să constate printre altele şi faptul că între el şi preotul care a venit prin transfer în locul lui la biserica Sfântul Pantelimon, părintele Gheorghe Sorescu, exista o intensă corespondenţă. Spre exemplu, Securitatea avea să intercepteze o scrisoare în care părintele Petru Savin îi solicita părintelui Gh. Sorescu să îi trimită cărţi pe care intenţiona să le împartă apoi credincioşilor din Constanţa. "Tot în acest sens, pe ziua de 14 martie a.c., interceptându-i-se o scrisoare, s-a constat că prin aceasta, cerea preotului Gh. Sorescu, fost consilier referent la Episcopia Constanţa, actualmente domiciliat în Bucureşti, pe strada Traian nr. 240, să facă tot posibilul şi să-i procure orice fel de material de colportaj întrucât are mare nevoie de el", nota Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa. Autorul majorităţii acestor broşuri pe care Securitatea le-a suspectat de samizdat, nu era altul decât însuşi părintele Petru Gh. Savin care fusese decorat cu Răsplata muncii pentru biserică la propunerea Episcopiei Dunării de Jos (1921) şi, tot la propunerea autorităţilor bisericeşti, cu distincţia "Coroana României" în grad de cavaler pentru merite culturale ca autor de cărţi şi scrieri (1925).
 
Anchetat de Securitatea, avea să mărturisească faptul că avea nevoie de aceste cărţi pentru alfabetizarea credincioşilor săi întrucât remarcase faptul că aceştia nu ştiau să citească. În acest sens, într-o declaraţie autobiografică cerută de Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa, s-a declarat bucuros că, pe teren cultural şcolar, "a putut fi de folos la lichidarea analbabetismului şi ridicarea nivelului cultural".
 
În cele din urmă, sub pretextul general că "era rudă de înalt demnitar", părintele Petru Gh. Savin a fost închis pentru 5 ani.
 
Greva de la Canalul Morţii
 
De altfel, tendinţa firească a Bisericii a fost aceea de a umple golul lăsat în sufletul comunităţii parohiale de la această biserică prin numirea unui preot "în acelaşi duh" cu părintele Petru Gh. Savin, care a avut de pătimit în închisorile comuniste şi la Canal, aşa cum a fost cazul părintelui Ion Pâslaru. În luna martie a anului 1954, tânărul student teolog Pâslaru Ion se numărase printre iniţiatorii “celei mai mari greve de pe canal pentru salvarea inapţilor” protestând împotriva abuzurilor administraţiei lagărului. Greva celor 54 de deţinuţi, printre care se număra şi Ion Pâslaru, era îndreptată împotriva politicii de exterminare pe care comandantul Fecior Ion o punea în practică prin înfometare, îngheţare şi lipsă de medicamente. 
 
Cicerone Ioniţoiu povesteşte în documentul „Pe urmele crimei de  genocid  din  România. Rezistenta supravieţuitorilor de la Canalul morţii” ceea ce s-a petrecut la 9 martie 1954 în lagărul torţionarului Ion Ficior. 
„Era ziua de "Mucenici", 9 Martie 1954. Soseşte o maşină dubă. Toată lumea în alarmă. Mii de ochi, prin sârmele ghimpate priveau spre poartă. Deodată unul a strigat: Au sosit! Şi acel "a sosit" s-a răspândit ca un fulger, ajungând prin barăcile unde scepticii şi neputincioşii nu ieşiseră. Şi-ntr-un efort, cu toţii au fost la sârma ţarcurilor, şi nu ne venea să credem.
 
Erau cărate pachetele de la poartă, în lagăr la locul destinat distribuirii.
Peste o sută colete ajunseseră în lagăr când şi-a făcut apariţia comandantul Fecioru. Vine cu cărţile poştale!, s-a auzit un strigăt de bucurie. Oamenii năpăstuiţi de mizerie şi de boală mai credeau încă în cuvântul comandantului.
 
Dar o tăcere generală s-a aşternut. Oamenii amuţiseră. Nu mai puteau să articuleze, nu ştiau ce să mai creadă, ce se întâmplă. Vedeau bine sau orbiseră. Se uitau unii la alţii şi iar se uitau la poartă. Spectacol de dresură ca la circ. La un semn al lui Fecioru, căruia i se alăturase şi ofiţerul politic Moraru, pachetele au început să facă drumul invers, spre maşina poştei, care reîncărcată, a plecat. Lumea nu se dezlipea de sârma ghimpată. Rămăsese încremenită. Cinci-şase împreună cu Lucian Dimitriu si Marcel Cazacu ne-am retras spre baraca din fund. Soluţia de rezervă trebuia folosită imediat, fără nici o discuţie. Am hotărât intrarea imediată în grevă. Trebuia să fie una de amploare şi continuă. Prima grupă de 4 patru s-a format, ea urma să încaseze toate riscurile şi era formată în ordinea vârstei de Iusco Gavrilă, Dumitru Nelu, Rădulescu Octavian si Ioniţoiu Cicerone. Restul urmau să fie aranjaţi de Lucian Dimitriu si Marcel Cazacu în aşa fel ca zilnic să intre alţii în grevă pentru a destabiliza administraţia în eventuala încercare de spargere a grevei.
 

 
Preotul Ion Pâslaru Arhivă personală Bogdan Aurel Teleanu
 
Cei patru ne-am luat păturile pe mână şi am plecat spre poartă trecând prin barăci, încurajând printr-un cuvânt pe cei obosiţi de aşteptarea salvării. Pe fetele lor citeai disperarea, şi parcă suspinând spuneau: s-au dus.
Pe drum, curioşi, unii ne întrebau: unde vă duceţi?
- Să le aducem!
- Cum, după pachete?
- Da! fiindcă fără ele nu se mai poate trăi.
Oamenii erau buimăciţi. Se întrebau dacă cumva nu facem vreo glumă.
Am intrat într-o baraca, unde erau bătrâni şi mai mulţi bolnavi grav.
Voiam în fugă să-i încurajez pe neputincioşi, să-i fac sa spere ca situaţia se va îmbunătăţi şi în acelaşi timp, nemărturisit, să-mi i-au rămas bun, de  la unii fiindcă nu prevedeam ce se va întâmpla după aceia cu noi. Aveam totuşi o certitudine că se va rezolva problema.
Profesorul Herlea a venit la mine rugându-mă să gust cafeaua lui şi să am grija că sunt operat. Am luat în schimb putină apă într-o gamelă în care am dizolvat sare amară şi le-am spus că aceasta e ultima mâncare, până când ultimul om va obţine scrisoare, pachete şi va începe eliberarea.
Profesorul Herlea m-a asigurat de tot sprijinul lor în această acţiune şi îmbrăţişându-mă, m-a întrebat ce să facă.
Ascultaţi ce va spune Lucian Dimitriu si Marcel Cazacu, au fost ultimele cuvinte..
 
Zvonul declanşării grevei se răspândise în toate barăcile şi oamenii ieşeau să ne încurajeze.
 
Cristache Stratulat, farmacistul din Tecuci, se agita printre ei cerându-le să nu fim lăsaţi singuri: "Ei sunt tineri. Nu au nimic de pierdut. Pentru noi o fac. Pe noi vor să ne salveze! Sa-i urmăm până la victorie."
 
Între timp brigadierul a adus pe plutonierul de servici care ne-a întrebat ce vrem.
 
"Vrem să fim izolaţi pentru că am intrat în greva foamei şi nu dorim să supravieţuim acestor muribunzi."
 
Ne-a luat şi a plecat cu noi spre poartă. În urma noastră se auzeau încurajările. Cuvintele lui Stratulat le acoperea pe celelalte: "Maeştrilor vă vom urma!", ne-au însoţit o bucată de drum. Lumea şi din celelalte ţarcuri ieşise la sârme. Erau la ora aceia 5-6.000 de deţinuţi în lagăr, unii şi de drept comun.
 
Am fost duşi la izolare, în interiorul închisorii, într-o cameră cu 4 paturi. Rămaşi singuri, după ce lacătul s-a închis, am hotărât ca pe lângă greva foamei s-o facem şi pe cea a tăcerii. Nu vom discuta decât cu procurorul de la Bucureşti. După vreo oră a venit ofiţerul de servici care ne-a întrebat ce vrem. Unul singur i-a spus că suntem în greva foamei si a tăcerii si că nu discutăm decât cu procurorul de la Bucureşti şi cu un reprezentant al Ministerului de interne. Şi din acel moment nu mai discutam cu nimeni altcineva. Aşa a început cea mai mare greva de pe canal pentru salvarea inapţilor. Toate încercările ofiţerului politic de a ne antrena în discuţii au fost zadarnice. Gardianului de la uşă i-am cerut un hârdău cu apă si unul pentru necesităţile fiziologice.
 
La ora prânzului ni s-au adus 4 gamele pline cu mâncare groasă, pe deasupra plutind bucăţi mari de slănină si sfertul de pâine. Nu ne-am atins de ele. Seara au fost schimbate cu altă mâncare, tot consistentă. Aşa ceva nu se văzuse de când venisem pe moşia lui Fecior.
 
Peste vreo două zile a intrat comandantul Fecior, cu politicul Moraru însoţind alte două persoane dintre care unul era lt. major. Ne-au întins cărţi poştale pe care le-am refuzat. Ne-am dat seama că aveau cărţile poştale pentru deţinuţi şi se refuzase distribuirea lor pentru a se savura chinurile celor bolnavi. Se folosea metoda comunistă de a nu ceda decât în faţa forţei şi a presiunii. Ne-a întrebat ce vrem. Şi nu a primit nici un răspuns. Tot el a adăugat că mâncarea pe care o avem în cameră a fost dată tuturor deţinuţilor, împreună cu cărţi poştale şi că toate pachetele vor fi distribuite. Unul dintre cei doi necunoscuţi a adăugat către comandant: "Cu aşa mâncare mai fac si nazuri. Lasă-i să moară." Cuvintele mi-au rămas în minte, dar şi figura mi s-a întipărit precum si vocea. Cam după 20 de ani l-am reîntâlnit pe un şantier. Era sudor şi-mi era subaltern, îl chema Moldoveanu Ştefan, şi din discuţie în discuţie, pe ocolite, am aflat că fusese secretarul organizaţiei de bază în direcţia penitenciarelor. Am tăcut. În 1988 a venit în vizită la Paris şi m-a vizitat. Atunci mi-a recunoscut totul şi ca să dovedească că-i de bună credinţă mi-a dat schema cu toţi pe care îi mai ştia din M.A.I., cu unele amănunte.
 
Revenind la derularea mersului grevei eram ţinuţi la curent prin grupele ce intrau zilnic în greva şi erau aduşi tot la închisoare. Iusco Gavrila care era: mai subţirel, îşi făcea loc printre gratii şi după stingere se ducea şi lua legătura cu noii veniţi. A doua zi au intrat şase deţinuţi în grevă şi numărul se mărea, îngroşându-se până la 50 de persoane. În secţie ni se spunea că s-a îmbunătăţit mâncarea, s-au dat cărţi poştale si în ultimele zile începuseră pachetele. Ei cereau, ca si noi, o comisie de la Bucureşti să examineze situaţia detenţiei, ca să fie eliberaţi.
 
In a 5-a zi de greva foamei, sublocotenentul Dan Anastasiase din Brăila, născut în 1922 a murit în greva foamei, fiind bolnav de ficat. Fusese arestat pe 15 Iunie 1952 şi ajunsese inapt la vârsta tânără de 31 de ani.
 
Printre cei 54 intraţi în grevă îmi mai amintesc de: Lucian Dimitriu, Ilie Bonteanu, Ion Pâslaru, Cristache Stratulat, Mitru Moldovan, Marcel Cazacu, Ion Tofoleanu, Ieronim Popescu, Emil Micu, Iosif Haiduc, George Vlădescu”. 
 
În faţa sistemului de exterminare prin munca forţată de la Canal după ce oamenii erau epuizaţi prin foamete şi bătăi, părintele Pâslaru Ion a protestat prin refuzul de a munci, sau dacă era scos forţat pe poarta şantierului nu punea mâna pe scule pentru a face norma. A continuat apoi acest protest prin declararea grevei foamei. Desigur aceste atitudini  a constituit un risc pentru el, dar în acelaşi timp puneau pe gânduri pe călăi şi a reprezentat un sprijin moral pentru cei neputincioşi şi oropsiţi ai sorţii. Din cauza regimului de detenţie, a rămas cu grave probleme de sănătate, trăind restul vieţii fără un plămân.  
 
„Chiar dacă părintele Pâslaru Ion, bolnav de TBC, a fost un supravieţuitor al muncii forţate de la Canalul Dunăre – Marea Neagră asupra cărora s-a încercat în repetate rânduri acţiuni de exterminare, ne-am gândit totuşi că suferinţa îndurată de el în acest lor merită o importanţă mai mare. De aceea, prin mila lui Dumnezeu, i-am înălţat o troiţă la căpătâi pe care am sfinţit-o la 27 mai 2017, la Mănăstirea Sfinţilor Români din Galeşu“, spune preotul Teleanu. 
 

marți, 11 iulie 2017

Un lăcaş zidit pe minuni - Biserica Sfântul Pantelimon din Bucureşti, Formula AS, iulie 2017


- În inima cartierelor vechi ale Capitalei, la doar câţiva paşi de Foi­şorul de Foc, se află Biserica Sfântul Pantelimon. Istoria ei, plină de miracole şi mistere, e strâns legată de aceea a Bucu­reştilor, oraşul pe care Sfântul Mucenic Pantelimon l-a apărat de ciumă -

Cu patru veacuri în urmă, locul în care se află acum Biserica Sfântul Pantelimon de lângă Foişorul de Foc, era o poiană încercuită de o pădure vajnică de stejari, parte a unei moşii a familiei Ghica. În poiana aceasta îşi durase casă un meşter de podini, iar în preajma ei, turcii săpaseră câteva temniţe adânci, în pămănt. Pronie sau noroc, un întemniţat a reu­şit să scape înainte de a fi atârnat în ştreang. Drept mul­ţumire, ani mai târ­ziu, scăpatul a du­rat pe locul beciu­rilor în care stătuse înlănţuit, o biseri­cuţă de lemn. Aşa a apărut primul lăcaş de închinare, stră­bunicul celui de as­tăzi, unul dintre cele 11, câte numă­ra târguşorul Bucu­reştilor de atunci, ates­tat în anul 1752, într-un testament al domnitorului Grigorie Ghica, pe moşia căruia se afla.

Sfântul care alungă ciuma
Sfântul Pantelimon s-a născut în jurul anului 290, în Asia Mică, în Nicomidia, pe atunci parte din Imperiul Roman de Răsărit, dintr-un tată păgân, un bogat şi influent senator roman, şi o mamă creştină. Cum mama a murit de tânără, băiatul a rămas în gri­ja tatălui, care l-a crescut în credinţa păgână şi l-a dat la şcolile vremii pentru a ajunge doctor. Şi poate că Pantelimon ar fi făcut treabă bună cu leacurile lui Asklepios şi Hipocrat, dacă în adolescenţă n-ar fi avut parte de o întâlnire cu un preot creştin, care l-a readus pe calea credinţei în care îl iniţiase, deja, mama sa. Du­pă moartea tatălui, Pantelimon îşi va vinde toată ave­rea, o va împărţi săracilor şi va continua să prac­tice medicina fără să ceară pentru asta niciun ban, pentru că ajunsese să nu mai tămă­duiască prin leacuri, ci cu rugăciune fierbinte către Hristos şi cu har de la Dumnezeu. De la vindecările sale miracu­loase, făcute din iubire de oameni i s-a tras şi moartea. Ele i-au adus faimă mare şi au stâr­nit invidie printre medicii vremii, care l-au denunţat că este creştin. Împăratul Maxenţiu a ordonat să fie prins, torturat şi, în cele din urmă, executat. A fost ucis în anul 303.

Istoria lui Pantelimon s-ar fi sfârşit, poate, odată cu moartea lui, dacă la mormântul său n-ar fi înce­put să apară minuni. Ele au făcut ca evlavia la doc­torul fără de arginţi să se răspândească în toată Asia Mică, unde a dăinuit vreme de veacuri. Era chemat cu osebire în rugăciuni, atunci când asu­pra cetăţilor se abătea ciuma, o molimă care, în acele vremuri, secera oraşe în­tregi. Împreună cu ciuma venea însă şi leacul, căci creştinii aflau de puterea Sfântului Pantelimon şi începeau să îl cheme în ajutor. Aşa a ajuns evlavia faţă de marele mucenic şi la Bucureşti, unde a fost adusă de familia boierilor Ghica. De origine albaneză, ghiculeştii şi-au păstrat obiceiul balcanic de a avea un patron al întregii familii - care în cazul lor a fost chiar Sfântul Mare Mucenic Pantelimon. În locurile lor de baştină se ştia că el este grabnic ajutător la tămăduirea de ciumă, aşa că, atunci când molima s-a abătut şi asupra Bu­cureştilor, l-au chemat fierbinte în slujbe şi ru­găciuni, iar marele mu­cenic i-a mi­luit pe lo­cuitori.

Tot ghi­cu­leştii au fost cei care au mij­locit ca Bu­cureştii să îl aibă apoi drept patron spiritual pe Sfântul Pantelimon, cu mult timp înainte ca Sfântul Dimitrie Basa­rabov să îi ia locul. Când au ridicat în târg un spital, i-au rânduit tot hramul Sfântului Pantelimon şi la fel au făcut cu mânăstirea ctitorită de ei şi cu biserica de la Foişorul de Foc. Marele mu­cenic ajun­sese atât de important pentru bucureş­teni, de la vlădică şi până la opincă, încât, de săr­bătoarea sa, însuşi mitropolitul, urmat de domn, se pornea spre slujba care se ţinea la Mânăstirea Sfân­tul Pante­limon. În ziua de 27 iulie, dis de dimineaţă, alaiul domnesc ieşea pe la Curtea Veche şi apuca pe Podul Târgului din Afară (Calea Moşilor). În frunte mer­gea domnul cu boierii călări, apoi urmau caleştile şi rădvanele doamnelor şi domniţelor, iar la urmă, pe jos, veneau slujitorii. Alaiul era atât de lung, încât atunci când domnul ajungea la biserică, coada nu reuşea să iasă încă din curtea palatului. Şi mergeau aşa "pe câmpia Pantelimonului, de la strea­jă (barieră) până la mo­nastire, domnul şi boie­rii călări, iar lumea pe jos. Şi se ducea numai din dra­goste către religiune şi mai cu seamă către Sfântul Pan­telimon -- nume ce se tra­duce în limba româneas­că: sfânt îndeobşte milos­tiv."

Au trecut anii şi obi­ceiul alaiurilor domneşti s-a pierdut. Bisericuţa de lemn de la Foişorul de Foc a fost înlocuită cu una de zid. Lă­caşul, care avea şi şcoală pentru copiii din cartier, avea să fie vizitat de Ioan Heliade Rădulescu chiar în timp ce diacul bisericii, Ioan Teodorescu, ţinea lecţii micuţilor, la umbra pomilor din curte. Dar peste lăcaşul abia înălţat s-a abătut cutremurul din 1838, care l-a zdruncinat atât de tare, încât a trebuit de­molat şi ridicat din nou, în 1866. Această biserică a supravieţuit până azi.

Stupul
La Biserica Sf. Pantelimon, credincioşii nu vin doar pentru slujbe. Ea este o a doua casă a lor. Mulţi sunt ucenici ai părintelui Visarion Iugulescu, creş­tini tare râvnitori, dăruiţi cu totul lui Hristos. Unii au familii, dar sunt şi alţii care s-au sacrificat pentru că au vrut să-l slujească pe Dumnezeu, în cetate, asemenea unor călugări. Şi asta fac - o punte între oameni şi biserică, mijlocind, adunându-i pe cei care au nevoie de ajutor.

"Noi ne strângeam la biserică după slujbă încă înainte de 1989 şi făceam diferite lucruri împre­ună", îmi spune doamna Elena, cu bucurie în glas. "Am făcut, cred, mii de icoane cu Sfântul Pante­li­mon şi le-am împărţit gratuit credincioşilor. Şi atunci când lucrăm, ne apropiem unii de alţii şi de Dumnezeu. Se naşte o atmosferă ca în familie, ne spunem mai uşor unii altora durerile. Au fost cazuri când unii dintre creştinii cu păcate grele, pe care de ani de zile nu fuseseră în stare să le rostească în faţa preotului la spovedanie, mi le-au spus mie. Şi eu i-am sfătuit să le scrie într-o scrisoare, pe care să i-o dea părintelui la spovedanie, pentru că e mai uşor să scrii decât să rosteşti. Şi după ce au făcut asta, au prins curaj şi s-au putut mărturisi şi preo­tului." În comunitatea aceasta vie şi fierbinte de la Sfântul Pantelimon, când cineva dintre credincioşi este în primejdie, ceilalţi nu se mărginesc doar să ducă un pomelnic la altar, se anunţă unul pe altul, ca împreună să facă rugăciuni la Sfântul Panteli­mon. Iar doctorul fără de arginţi vine întotdeauna când ei îl cheamă. Doamna Elena îşi aminteşte de o întâmplare teribilă, când un călugăr pe care îl iu­beau mult s-a îmbolnăvit. Aşa că s-au pornit cu toţii să îi ceară ajutorul marelui mucenic. "Şi mi-a spus un tânăr care avea grijă de acel părinte că s-a trezit în miez de noapte şi l-a văzut pe Sfântul Panteli­mon veghind la capul bătrânului. Apoi doctorul fără de arginţi a ieşit pe uşa încuiată, a venit la bolnav şi, în scurtă vreme, părintele s-a înzdrăvenit".

Icoana unei izbăviri
O vezi de îndată ce vrei să te închini moaştelor Sfân­tului Pantelimon: o icoană mare, reprezen­tân­du-l într-un fel cu totul aparte faţă de erminia bi­zan­tină cu care suntem obişnuiţi. Chipul din ea este al unui tânăr abia ieşit din adolescenţă, cu ochii visători şi faţa prelungă, pe care se poate citi aburul unui vis. Icoana a fost pictată de o absolventă de la Institutul de Arte Plastice, care s-a izbăvit cu harul sfântului dintr-o încercare cumplită.

Era însetată de spiritualitate şi, ca mai toţi tine­rii, încerca toate uşile care, spera ea, o pot duce la Dumnezeu. A citit mult, mai cu seamă despre spa­ţiul Extremului Orient şi a început să practice cre­dinţe de-a valma. Asceza i-a deschis nişte porţi pe care însă nu era pregătită să intre. Aşa că, în loc să îl afle pe Hristos, a dat peste vrăjmaşul său. Şi de atunci, demonul nu s-a mai dezlipit de sufletul ei. Nopţile i s-au albit de coşmarurile în care îl vedea sau îi auzea vocea, iar zilele i s-au înnegrit. Nu mai putea pune mâna pe penel, nu mai putea învăţa, nu mai putea comunica normal cu cei din jur. Pierdută în lumea umbrelor, în pragul nebuniei, a căutat izbă­virea în biserică. Orientul îi închisese în faţă porţile lui grele, şi singura mântuire putea fi credinţa stră­moşilor ei. Aşa a ajuns la Biserica Sfântului Panteli­mon. Doamna Elena îşi aminteşte şi acum clipa când tânăra a venit la biserică, împreună cu mama ei.

"Când a venit la noi, era tare chinuită, răvăşită complet. De ani de zile, nu mai putea profesa şi avea, săraca, şi un copilaş. Ori de câte ori încercam să o întreb pe mama ei ce s-a întâmplat, ea începea să plângă. Nici nu putea povesti. Am întrebat-o şi pe fată cum se procopsise cu aşa năpastă şi mi-a zis la început doar atât - «M-am întâlnit cu dracul. Mi-a apărut în faţă!» S-au spovedit amândouă, părintele s-a rugat pentru ea şi au început să fa­că acatistul Sfântu­lui Pantelimon, du­pă rânduială. Încet, a prins să se în­zdră­venească. La înce­put au dispărut coş­marele care o chi­nuiau noaptea. Cu timpul, a ajuns din nou să deseneze. Icoana pe care o vedeţi a făcut-o la început doar în cre­ion. Mult timp a stat aşa - doar alb-negru".

Umbrele care îi luaseră tinerei su­fle­tul în stăpânire plecau, risipite de lumina lui Hristos, adusă în inimă de Sfântul Panteli­mon. Şi, pe măsură ce viaţa i se reumplea de culoare, a înce­put să aşeze culori şi pe pânza albă, un­de doar îl dese­nase în cărbune pe doctorul fără de ar­ginţi. Când sufletul i s-a vindecat com­plet, icoana a fost gata, iar acum stă mărturie tuturor celor care se închină sfintelor moaşte că întunericul nu are nicio putere în faţa luminii lui Dumnezeu.

Crucea mai tare ca focul
Era iarnă, pe 9 ianuarie 2011, în noaptea de du­mi­nică spre luni. A fost nevoie doar de o petardă trasă de o mână zănatecă, pentru ca turla de lemn să se aprindă. Focul a ars multă vreme mocnit, aşa că părinţii şi credincioşii s-au repezit să salveze icoa­nele din catapeteasmă, în timp ce pompierii stin­geau incendiul. Părintele Bogdan Teleanu a fost şi el în prima linie. Ieşise din biserică, pentru că fusese avertizat că turla se poate prăbuşi din clipă în clipă, dar cineva i-a spus că pe catapeteasmă mai rămăsese o icoană. Au încercat să o desprindă cu un topor, dar nu au reuşit. Părintele Bogdan s-a ho­tărât să mai încerce o dată. A intrat în sfântul lăcaş, dar abia a apucat să ajungă la catapeteasmă, când i-a auzit pe pompieri strigând - «Caaaadeeeee!». "Abia am apucat să mă întorc şi să fug. Când eram aproa­pe de intrare, am simţit la spate suflul aerului fier­binte", spune părintele.

"Turla întreagă se făcuse fărâme. În mijlocul bisericii se afla un morman de jar. Bucăţi din el au ajuns şi pe cata­peteasma de lemn, veche de aproape 150 de ani. Dar cu toate că lemnul era uscat de trecerea vremii, cărbunii arzând nu l-au aprins. Sunt si­gur că este o nouă minune a protec­torului sfin­tei noastre biserici, Sf. Pantalimon".

Minunile nu aveau să se sfâr­şească aici. Chiar în noaptea aceea, inimile credin­cio­şilor s-au a­prins mai repede decât biserica. Au venit cu zecile la sfântul lăcaş, în miezul nopţii, şi până dimineaţă, au curăţat tot. În mijlocul grăme­zii de lemne arse au găsit Sfânta Cruce a cata­pe­tes­mei. Deşi stă­tuse între grinzile aprinse, focul nu se atinsese de ea. Mai mult decât atât, era curată, pictura nici măcar nu se înnegrise de fum.
Au vuit ziarele, au venit să o vadă edilii, s-au minunat până şi scepticii. În timpul acesta, Sfântul Pantelimon îşi dovedea măreţia iubirii. Un inginer inimos a venit şi a făcut o cupolă provizorie în doar câteva zile. Duminică, părinţii au putut sluji Sfânta Liturghie ca şi cum nu se întâmplase nimic. Doi ani mai târziu, Biserica Sfântului Pantelimon, ocrotitorul doctorilor, al bolnavilor şi al Bucu­reştilor, se ivea primenită, cu două turle noi, măr­turie a faptului că harul marelui mucenic e viu în veci şi săvârşeşte în continuare minuni. Trebuie doar să-l chemi.
 
http://www.formula-as.ro/2017/1272/spiritualitate-39/un-lacas-zidit-pe-minuni-biserica-sfantul-pantelimon-din-bucuresti-22485

marți, 13 iunie 2017

ADEVARUL, 12 IUNIE 2017: Lectii de istorie pentru copii desfasurate la locurile unde slujitorii Domnului au pătimit – Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu

Bogdan Aurel Teleanu, preot slujitor la Biserica Sfântul Pantelimon din Foişorul de Foc Bucureşti, îi învaţă pe copii istoria ducându-i în pelerinaje în locul unde au avut de pătimit slujitorii Domnului în perioada comunistă.

Bogdan Aurel Teleanu (42 de ani) s-a apropiat de tema rezistenţei Bisericii în faţa regimului comunist prin intermediul Biroului de presă al Patriarhiei. Era o perioadă în care se ştia foarte puţin despre preoţii care au sfârşit prin lagăre de muncă sau în închisori apărându-şi credinţa, dar în schimb se vorbea foarte mult de cei care au semnat un angajament cu Securitatea.

În anul 2000, a fost trimis de Patriarhia Română să studieze comunicare şi relaţii publice la Universitatea Santa Croce, care ţine de Vatican. „După finalizarea studiilor, aveam posibilitatea să ne alegem noi tema finală sau ne-o dădeau ei. Eu, cum m-am dus acolo hotărât să învăţ, am ales să fiu provocat şi aşa a trebuit să scriu despre rezistenţa creştină în faţa regimului comunist“, povesteşte preotul. Cum nu avea suficiente dovezi pentru a susţine ideea, îndrumătorul a concluzionat: da, a fost o rezistenţă a Bisericii, dar mai mult una pasivă.

De atunci, a adunat mărturii, a studiat dosarele preoţilor care au avut de suferit mergând la arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi transmite celorlalţi rodul muncii sale.

Biserica celor mici
Cel mai important proiect al său este dedicat copiilor comunităţii. În fiecare duminică, după slujbă, rămâne în biserică şi îi îndrumă pe cei mai mici creştini în lumea artistică. Împreună pictează icoane, pun în scenă piese de teatru, citesc. Educaţia religioasă trece de Casa Domnului şi regulat organizează cu ei pelerinaje în locurile unde au avut de pătimit înaintaşii săi, în comunism. Ultimul pelerinaj a avut loc la Peştera Sfântului Andrei, cel care a propovăduit creştinismul în Dobrogea, şi au mers pe urmele preoţilor care au pătimit în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Drumul nu este un calvar pentru nimeni. În autocar, se schimbă cărţi. Foarte multe exemplare sunt din „Cireşarii“, aventurile povestite de Constantin Chiriţă.

„Pelerinajele le facem pe munca lor. Icoanele pe care ei le pictează le oferim în biserică, după ce le multiplicăm. Cine ia o icoană face o donaţie pentru proiect“, explică preotul. De asemenea, atunci când el merge acasă la enoriaşi, nu intră cu mâna goală, ci cu o icoană, multiplicată după litografia care rămâne la biserică.

În fiecare an, icoanele sunt pictate după o anumită tematică. „Anul acesta, am avut tema «Rugului aprins», pentru că vom merge pe urmele apărătorilor ortodoxiei. Uzităm ideea de stea în opt colţuri, folosind culorile roşu şi verde, arătând ideea de rug aprins, care, deşi arde nu se consumă, aşa cum au fost şi apărătorii ortodoxiei“, explică Teleanu.

La biserică au loc şi multe momente artistice. Preotul este cel care scrie textele pieselor, le pune în scenă şi mai intră şi în rolul unui personaj. „Muza mea sunt copiii. Mă inspiră mult chipul lor. Am avut-o pe Cuvioasa Parascheva. Când am scris textul m-au inspirat trăsăturile de pe chipul unei fetiţe, care are o dramă în privire“, dezvăluie el.

Sunt pionieri în ceea ce fac. Ultima surpriză pentru enoriaşi a fost un concert de muzică clasică, care a avut loc în curtea bisericii, fiind admiraţi elevii Colegiului Naţional de Muzică George Enescu din Capitală.

Ateneul Sfântului Pantelimon
Când a înfiinţat departamentul de copii şi tineret s-a gândit cum să-i pună numele. „Este o aventură, ca în «Cireşarii». Intrând în casa parohială, am găsit pe un dulap uitat un album cu fotografii. Erau fotografiile familiei Gheorghe Popescu Colibaşi, preot care a pătimit în vremea regimului comunist, care a fost arestat dintr-o confuzie. El este cel care a scris acatistul Sfântului Pantelimon care se citeşte în biserică. Si erau poze cu el ca fiind iniţiatorul «Ateneului Sfântului Pantelimon». Şi mi-a plăcut numele şi aşa a rămas“, povesteşte preotul Teleanu. Tot numele „Ateneul Sfântului Pantelimon“ îl purta un periodic în anul 1941.

Preotul bătut din greşeală
Arhivele vremii vorbesc despre trei slujitori ai Domnului de la această parohie care au plătit cu libertatea dorinţa lor de libertate. Informaţiile le avem de la părintele Bogdan Aurel Teleanu, care a făcut cunoscute patimile celor doi.

Părintele Gheorghe Popescu – Colibaşi provine dintr-o familie de preoţi. Între anii 1921 şi 1925, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, obţinând licenţa cu teza „Sfârşitul lumii după ştiinţă şi Biblie”. La data de 24 octombrie 1926 este hirotonit diacon, iar la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir (26 octombrie 1926), făcut preot şi duhovnic de arhiereul Tit Simedrea chiar în Biserica „Sfântul Pantelimon”-Foişorul de Foc din Bucureşti.

În anul 1941 a fost numit ca paroh la acelaşi locaş, calitate în care s-a ocupat de lucrările de restaurare ale bisericii, grav avariată de cutremurul din 1940. Astfel, în anul 1942, biserica a fost consolidată. Cu acest prilej, au fost făcute strane noi, s-a cumpărat un clopot nou (1943) în locul celui vechi, luat de armata nemţească în timpul ocupaţiei din 1916-1918. Patriarhul Nicodim i-a conferit rangul de iconom-stavrofor. A făcut parte din Comisia disciplinară a Sfintei Arhiepiscopii, din Consistoriul Protoieriei II Capitală şi, după anul 1961, din Consistoriul Arhiepiscopiei Bucureştilor.

În vremurile în care comuniştii au ajuns la putere în ţara noastră, din nefericire, la fel ca şi ceilalţi preoţi de la Biserica „Sfântul Pantelimon”-Foişorul de Foc, părintele Gheorghe Popescu-Colibaşi a devenit o victimă a fostei Securităţi. După ce confraţii săi, părinţii Petru Gh. Savin şi Gheorghe Sorescu, intraseră în „colimatorul” fostei Securităţi, în noaptea de 18 spre 19 aprilie 1960, i-a venit rândul şi părintelui Gheorghe Popescu-Colibaşi să fie pus sub acuzaţia de „favorizare la uneltire contra ordinii sociale” (ACSAS, fond Penal, dosar nr. 59925/2, f. 5). De fapt, era vorba de o „bâlbâială” a fostei Securităţi care l-a costat pe părintele Po-pescu-Coli¬başi libertatea şi sănătatea (idem, fond Penal, dosar nr. 59925/3, f. 10).

Fusese confundat cu preotul Dumitru Popescu, slujitor la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“ de pe şoseaua Pantelimon, riscând să fie acuzat pe nedrept că a desfăşurat „activitate legionară”. Din cauza acestei erori, elucidată în cele din urmă la interogatoriu, fiind confruntat cu profesorul Nicolae Popescu, care primise ajutorul bănesc al preotului respectiv, a stat în închisoare numai o lună. La 11 mai 1960, părintele Gheorghe Popescu-Colibaşi a fost eliberat din beciurile Securităţii (idem, fond Penal, dosar nr. 59925/1, f. 16).

Părintele profesor Gabriel Popescu povesteşte că „în zorii zilei de duminică, 1 decembrie 1974, PC pr. Gheorghe Popescu-Colibaşi a suferit un atac cerebral, cu hemiplagie stângă. Cu o zi înainte, de Sfântul Andrei, slujise Sfânta Liturghie şi predicase. Deşi starea sa se agrava cu fiecare ceas, a rămas conştient, a rostit aproape fără încetare fragmente de rugăciuni şi s-a închinat. (…) A închis ochii pământeşti în seara zilei de 4 decembrie 1974”.

Preotul care „nutreşte sentimente duşmănoase regimului actual“
Un alt preot care a avut de suferit în vremea comunismului a fost Petru Gh. Savin, care timp de aproape nouă ani a fost preot slujitor la biserica “Sfântul Pantelimon – Foişorul de Foc” din Bucureşti. El a fost cercetat şi închis la Rahova 3 (Ghencea) şi Văcăreşti după instaurarea comunismului fiind permanent suspectat de activitate ostilă regimului, principala sa “vină” fiind aceea că era fratele renumitului teolog Ioan Gh. Savin.

Era noaptea de 14-15 aprilie 1952, când părintele Petru Gh. Savin a fost reţinut la solicitarea Regiunii de Securitate Constanţa fiind suspectat că “nutreşte sentimente duşmănoase regimului actual, mai ales datorită faptului că are pe fratele său (Ioan Gh. Savin – n.n.) arestat”. Aşa se face că, după nouă ani de slujire preoţească la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti, hărţuit fiind, părintele Petru Gh. Savin se vede silit să se transferă în 1949 la biserica Adormirea I din Constanţa.

Aici, probabil revoltat de arestarea fratelui său în mai 1950, deşi se ştia “urmărit”, avea să-şi manifeste făţiş opoziţia faţă de regimul comunist în predicile şi cuvântările sale, luptând pentru păstrarea icoanelor atât în spaţiul public, cât şi în cel privat.” Astăzi, întâlniţi oameni necredincioşi la tot pasul, se întind curse la tot pasul, dar voi, credincioşi, feriţi-vă de ele! Stăpânirea de azi luptă pentru pace, dar acesta este strigătul bisericii de aproape 2000 de ani. (…) Am umblat cu botezul de “zi întâi” şi în multe case ale muncitorilor nu am văzut icoane, iar în casa unui doctor cu ştiinţă de carte am văzut icoana”, afirma într-o predică monitorizată de Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa.

Însă, ceea ce i-a scandalizat cel mai tare pe securişti, care au încercat să îl determine pe părintele Petru Gh. Savin să-şi schimbe atitudinea şi chiar i-au atras atenţia că “dacă va continua activitatea sa antidemocratică va suferi consecinţele”, a fost cuvântul pe care l-a ţinut în cadrul Conferinţei Protopopeşti din 23 martie 1950: “Biserica colaborează cu Statul numai ca să fie lăsată să-şi îndeplinească rosturile ei. Din şcoală s-au scos icoanele. Nu cred ca sectele să fie agenţi ai imperialismului. Să activăm numai în cadrul Bisericii şi să facem numai ce se poate face în vremurile actuale”. Astfel, în ziua de 29 aprilie 1950, părintele Petru Gh. Savin “afirmă faţă de un alt preot din Constanţa că nu mai poate răbda cu aceştia (securiştii – n.r.) din Constanţa care au început teroarea preoţilor” şi credea că aceşti preoţi “ar trebui să facă imediat un memoriu la Patriarh spre a-l preda Ministerului de Interne pentru a se lua măsuri, căci în condiţiunile acestea nu se mai poate trăi”. Practic, părintele Petru Gh. Savin reclama deschis şi fără menajamente “neplăcerile din partea securităţii”, fapt ce a făcut ca Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa să-l considere “element duşmănos al democraţiei”.

A fost supravegheat îndeaproape de Securitate, care avea să constate printre altele şi faptul că între el şi preotul care a venit prin transfer în locul lui la biserica Sfântul Pantelimon, părintele Gheorghe Sorescu, exista o intensă corespondenţă. Spre exemplu, Securitatea avea să intercepteze o scrisoare în care părintele Petru Savin îi solicita părintelui Gh. Sorescu să îi trimită cărţi pe care intenţiona să le împartă apoi credincioşilor din Constanţa. “Tot în acest sens, pe ziua de 14 martie a.c., interceptându-i-se o scrisoare, s-a constat că prin aceasta, cerea preotului Gh. Sorescu, fost consilier referent la Episcopia Constanţa, actualmente domiciliat în Bucureşti, pe strada Traian nr. 240, să facă tot posibilul şi să-i procure orice fel de material de colportaj întrucât are mare nevoie de el”, nota Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa. Autorul majorităţii acestor broşuri pe care Securitatea le-a suspectat de samizdat, nu era altul decât însuşi părintele Petru Gh. Savin care fusese decorat cu Răsplata muncii pentru biserică la propunerea Episcopiei Dunării de Jos (1921) şi, tot la propunerea autorităţilor bisericeşti, cu distincţia “Coroana României” în grad de cavaler pentru merite culturale ca autor de cărţi şi scrieri (1925).

Anchetat de Securitatea, avea să mărturisească faptul că avea nevoie de aceste cărţi pentru alfabetizarea credincioşilor săi întrucât remarcase faptul că aceştia nu ştiau să citească. În acest sens, într-o declaraţie autobiografică cerută de Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa, s-a declarat bucuros că, pe teren cultural şcolar, “a putut fi de folos la lichidarea analbabetismului şi ridicarea nivelului cultural”.

În cele din urmă, sub pretextul general că “era rudă de înalt demnitar”, părintele Petru Gh. Savin a fost închis pentru 5 ani.

Greva de la Canalul Morţii
De altfel, tendinţa firească a Bisericii a fost aceea de a umple golul lăsat în sufletul comunităţii parohiale de la această biserică prin numirea unui preot “în acelaşi duh” cu părintele Petru Gh. Savin, care a avut de pătimit în închisorile comuniste şi la Canal, aşa cum a fost cazul părintelui Ion Pâslaru. În luna martie a anului 1954, tânărul student teolog Pâslaru Ion se numărase printre iniţiatorii “celei mai mari greve de pe canal pentru salvarea inapţilor” protestând împotriva abuzurilor administraţiei lagărului. Greva celor 54 de deţinuţi, printre care se număra şi Ion Pâslaru, era îndreptată împotriva politicii de exterminare pe care comandantul Fecior Ion o punea în practică prin înfometare, îngheţare şi lipsă de medicamente.

Cicerone Ioniţoiu povesteşte în documentul „Pe urmele crimei de genocid din România. Rezistenta supravieţuitorilor de la Canalul morţii” ceea ce s-a petrecut la 9 martie 1954 în lagărul torţionarului Ion Ficior.

„Era ziua de “Mucenici”, 9 Martie 1954. Soseşte o maşină dubă. Toată lumea în alarmă. Mii de ochi, prin sârmele ghimpate priveau spre poartă. Deodată unul a strigat: Au sosit! Şi acel “a sosit” s-a răspândit ca un fulger, ajungând prin barăcile unde scepticii şi neputincioşii nu ieşiseră. Şi-ntr-un efort, cu toţii au fost la sârma ţarcurilor, şi nu ne venea să credem.
Erau cărate pachetele de la poartă, în lagăr la locul destinat distribuirii.
Peste o sută colete ajunseseră în lagăr când şi-a făcut apariţia comandantul Fecioru. Vine cu cărţile poştale!, s-a auzit un strigăt de bucurie. Oamenii năpăstuiţi de mizerie şi de boală mai credeau încă în cuvântul comandantului.
Dar o tăcere generală s-a aşternut. Oamenii amuţiseră. Nu mai puteau să articuleze, nu ştiau ce să mai creadă, ce se întâmplă. Vedeau bine sau orbiseră. Se uitau unii la alţii şi iar se uitau la poartă. Spectacol de dresură ca la circ. La un semn al lui Fecioru, căruia i se alăturase şi ofiţerul politic Moraru, pachetele au început să facă drumul invers, spre maşina poştei, care reîncărcată, a plecat. Lumea nu se dezlipea de sârma ghimpată. Rămăsese încremenită. Cinci-şase împreună cu Lucian Dimitriu si Marcel Cazacu ne-am retras spre baraca din fund. Soluţia de rezervă trebuia folosită imediat, fără nici o discuţie. Am hotărât intrarea imediată în grevă. Trebuia să fie una de amploare şi continuă. Prima grupă de 4 patru s-a format, ea urma să încaseze toate riscurile şi era formată în ordinea vârstei de Iusco Gavrilă, Dumitru Nelu, Rădulescu Octavian si Ioniţoiu Cicerone. Restul urmau să fie aranjaţi de Lucian Dimitriu si Marcel Cazacu în aşa fel ca zilnic să intre alţii în grevă pentru a destabiliza administraţia în eventuala încercare de spargere a grevei.
ei patru ne-am luat păturile pe mână şi am plecat spre poartă trecând prin barăci, încurajând printr-un cuvânt pe cei obosiţi de aşteptarea salvării. Pe fetele lor citeai disperarea, şi parcă suspinând spuneau: s-au dus.
Pe drum, curioşi, unii ne întrebau: unde vă duceţi?
– Să le aducem!
– Cum, după pachete?
– Da! fiindcă fără ele nu se mai poate trăi.
Oamenii erau buimăciţi. Se întrebau dacă cumva nu facem vreo glumă.
Am intrat într-o baraca, unde erau bătrâni şi mai mulţi bolnavi grav.
Voiam în fugă să-i încurajez pe neputincioşi, să-i fac sa spere ca situaţia se va îmbunătăţi şi în acelaşi timp, nemărturisit, să-mi i-au rămas bun, de la unii fiindcă nu prevedeam ce se va întâmpla după aceia cu noi. Aveam totuşi o certitudine că se va rezolva problema.
Profesorul Herlea a venit la mine rugându-mă să gust cafeaua lui şi să am grija că sunt operat. Am luat în schimb putină apă într-o gamelă în care am dizolvat sare amară şi le-am spus că aceasta e ultima mâncare, până când ultimul om va obţine scrisoare, pachete şi va începe eliberarea.
Profesorul Herlea m-a asigurat de tot sprijinul lor în această acţiune şi îmbrăţişându-mă, m-a întrebat ce să facă.
Ascultaţi ce va spune Lucian Dimitriu si Marcel Cazacu, au fost ultimele cuvinte..
Zvonul declanşării grevei se răspândise în toate barăcile şi oamenii ieşeau să ne încurajeze.
Cristache Stratulat, farmacistul din Tecuci, se agita printre ei cerându-le să nu fim lăsaţi singuri: “Ei sunt tineri. Nu au nimic de pierdut. Pentru noi o fac. Pe noi vor să ne salveze! Sa-i urmăm până la victorie.”
Între timp brigadierul a adus pe plutonierul de servici care ne-a întrebat ce vrem.
“Vrem să fim izolaţi pentru că am intrat în greva foamei şi nu dorim să supravieţuim acestor muribunzi.”
Ne-a luat şi a plecat cu noi spre poartă. În urma noastră se auzeau încurajările. Cuvintele lui Stratulat le acoperea pe celelalte: “Maeştrilor vă vom urma!”, ne-au însoţit o bucată de drum. Lumea şi din celelalte ţarcuri ieşise la sârme. Erau la ora aceia 5-6.000 de deţinuţi în lagăr, unii şi de drept comun.
Am fost duşi la izolare, în interiorul închisorii, într-o cameră cu 4 paturi. Rămaşi singuri, după ce lacătul s-a închis, am hotărât ca pe lângă greva foamei s-o facem şi pe cea a tăcerii. Nu vom discuta decât cu procurorul de la Bucureşti. După vreo oră a venit ofiţerul de servici care ne-a întrebat ce vrem. Unul singur i-a spus că suntem în greva foamei si a tăcerii si că nu discutăm decât cu procurorul de la Bucureşti şi cu un reprezentant al Ministerului de interne. Şi din acel moment nu mai discutam cu nimeni altcineva. Aşa a început cea mai mare greva de pe canal pentru salvarea inapţilor. Toate încercările ofiţerului politic de a ne antrena în discuţii au fost zadarnice. Gardianului de la uşă i-am cerut un hârdău cu apă si unul pentru necesităţile fiziologice.
La ora prânzului ni s-au adus 4 gamele pline cu mâncare groasă, pe deasupra plutind bucăţi mari de slănină si sfertul de pâine. Nu ne-am atins de ele. Seara au fost schimbate cu altă mâncare, tot consistentă. Aşa ceva nu se văzuse de când venisem pe moşia lui Fecior.
Peste vreo două zile a intrat comandantul Fecior, cu politicul Moraru însoţind alte două persoane dintre care unul era lt. major. Ne-au întins cărţi poştale pe care le-am refuzat. Ne-am dat seama că aveau cărţile poştale pentru deţinuţi şi se refuzase distribuirea lor pentru a se savura chinurile celor bolnavi. Se folosea metoda comunistă de a nu ceda decât în faţa forţei şi a presiunii. Ne-a întrebat ce vrem. Şi nu a primit nici un răspuns. Tot el a adăugat că mâncarea pe care o avem în cameră a fost dată tuturor deţinuţilor, împreună cu cărţi poştale şi că toate pachetele vor fi distribuite. Unul dintre cei doi necunoscuţi a adăugat către comandant: “Cu aşa mâncare mai fac si nazuri. Lasă-i să moară.” Cuvintele mi-au rămas în minte, dar şi figura mi s-a întipărit precum si vocea. Cam după 20 de ani l-am reîntâlnit pe un şantier. Era sudor şi-mi era subaltern, îl chema Moldoveanu Ştefan, şi din discuţie în discuţie, pe ocolite, am aflat că fusese secretarul organizaţiei de bază în direcţia penitenciarelor. Am tăcut. În 1988 a venit în vizită la Paris şi m-a vizitat. Atunci mi-a recunoscut totul şi ca să dovedească că-i de bună credinţă mi-a dat schema cu toţi pe care îi mai ştia din M.A.I., cu unele amănunte.
Revenind la derularea mersului grevei eram ţinuţi la curent prin grupele ce intrau zilnic în greva şi erau aduşi tot la închisoare. Iusco Gavrila care era: mai subţirel, îşi făcea loc printre gratii şi după stingere se ducea şi lua legătura cu noii veniţi. A doua zi au intrat şase deţinuţi în grevă şi numărul se mărea, îngroşându-se până la 50 de persoane. În secţie ni se spunea că s-a îmbunătăţit mâncarea, s-au dat cărţi poştale si în ultimele zile începuseră pachetele. Ei cereau, ca si noi, o comisie de la Bucureşti să examineze situaţia detenţiei, ca să fie eliberaţi.
In a 5-a zi de greva foamei, sublocotenentul Dan Anastasiase din Brăila, născut în 1922 a murit în greva foamei, fiind bolnav de ficat. Fusese arestat pe 15 Iunie 1952 şi ajunsese inapt la vârsta tânără de 31 de ani.
Printre cei 54 intraţi în grevă îmi mai amintesc de: Lucian Dimitriu, Ilie Bonteanu, Ion Pâslaru, Cristache Stratulat, Mitru Moldovan, Marcel Cazacu, Ion Tofoleanu, Ieronim Popescu, Emil Micu, Iosif Haiduc, George Vlădescu”.
 
În faţa sistemului de exterminare prin munca forţată de la Canal după ce oamenii erau epuizaţi prin foamete şi bătăi, părintele Pâslaru Ion a protestat prin refuzul de a munci, sau dacă era scos forţat pe poarta şantierului nu punea mâna pe scule pentru a face norma. A continuat apoi acest protest prin declararea grevei foamei. Desigur aceste atitudini a constituit un risc pentru el, dar în acelaşi timp puneau pe gânduri pe călăi şi a reprezentat un sprijin moral pentru cei neputincioşi şi oropsiţi ai sorţii. Din cauza regimului de detenţie, a rămas cu grave probleme de sănătate, trăind restul vieţii fără un plămân.

„Chiar dacă părintele Pâslaru Ion, bolnav de TBC, a fost un supravieţuitor al muncii forţate de la Canalul Dunăre – Marea Neagră asupra cărora s-a încercat în repetate rânduri acţiuni de exterminare, ne-am gândit totuşi că suferinţa îndurată de el în acest lor merită o importanţă mai mare. De aceea, prin mila lui Dumnezeu, i-am înălţat o troiţă la căpătâi pe care am sfinţit-o la 27 mai 2017, la Mănăstirea Sfinţilor Români din Galeşu“, spune preotul Teleanu.

Tulburătoarea poveste a Acatistului Sfântului Pantelimon - Formula AS, iunie 2017

Nr. 1269 , 02.06.2017 - 08.06.2017

Biserica Sfântul Panteli­mon din Bucureşti 

- Puţini credincioşi ştiu că Acatistul Sfântului Pantelimon, grabnic ajutător în vremuri de restrişte şi de boli, a fost scris la Bucureşti, la mijlocul secolului trecut. Autorii, doi mari păstori ai bisericii, au fost aprig prigoniţi de comunişti. Poate că şi de aceea, acatistul are o mare putere pentru români, cei care îl săvârşesc fiind grabnic ajutaţi de Sfânt -


"Când am venit preot aici, în parohie, m-am rugat mult Sfântului Panteli­mon să facă într-un fel să mă lege de această biserică şi de el. Eram proaspăt căsătorit şi îmi doream, fireşte, un copil. Soţia a ră­mas în­sărcinată, am avut atunci o mare bucurie, ne gân­deam deja ce nume să îi pu­nem copi­lului când, într-o noapte, am avut un vis. Am visat că un tânăr ieşea din Sfântul Potir al Împărtăşaniei. Apoi, dintr-o dată, a început să curgă sânge din acel potir. Iniţial, nu i-am dat nicio importanţă visului, dar după câteva zile, soţia s-a simţit rău şi a trebuit să mergem de urgenţă la spital, unde a fost operată. Am aflat abia atunci, de la medici, că pruncul nostru murise de ceva vreme în pântecul ei, iar ea trecea printr-o primej­die de moarte. Putea să facă septicemie şi să moară şi ea. Dar s-a petrecut ceva neaşteptat: credincioşii bisericii s-au adu­nat în jurul nostru şi ne-au ajutat cu rugăciunea, iar soţia a scăpat."

Părintele Bogdan Teleanu este un băr­bat în putere. Un preot cu mul­tă evlavie, dornic să se implice, să ajute, să facă ceva pentru comuni­tatea în sânul căreia păstoreşte. Fire interiorizată şi sensibilă, nu vorbeşte foarte uşor despre încercările şi darurile primite de la Dumnezeu. Îl cunosc însă de mulţi ani, aşa că mi s-a destăinuit. Visul acela cumplit, prin care Sfântul Pantelimon a încercat să îi vestească drama prin care avea să treacă, a avut însă şi un final luminos.

"Am fost atât de bucuros că soţia a scăpat cu viaţă... Am rămas însă cu durerea adâncă a pierderii copilului, un copilaş pe care mi l-am dorit foarte mult şi care a murit fără veste. Aşa că am vrut să îl iau acasă de la spital şi să îl îngrop cum se cuvine, pentru că a fost şi el o făptură a lui Dumnezeu, o per­soană. Dar nu am primit de la spital trupuşorul lui să îl înmormântez. Din păcate, chiar doctorul care i-a salvat viaţa soţiei mele mi-a spus că nu se poate să îl iau acasă, aşa că am rămas cu acea mare durere în suflet, pe care nu mi-o mângâia nimeni. Însă aveam să aflu alinare într-un fel neaşteptat.

La doar o lună după aceste grele încercări, bise­ri­ca noastră a primit în dar moaştele Sfântului Pan­telimon. Şi când au venit sfintele moaşte, m-am rugat din tot sufletul - «Sfinte, ştiu că e o slujbă fru­moasă şi poate ţi-o stric cu rugăciunea asta a mea, dar eu ţi-o spun totuşi. Ştii că mi-aş fi dorit mult o slujbă de înmormântare pentru copilaşul meu, pe care nu am mai apucat să îl ţin în braţe. Te superi dacă mă gândesc că alături de tine, în raclă, este şi sufleţelul lui, şi slujba de astă seară o voi socoti o slujbă de trecere a lui în lumea de dincolo?». După rugăciunea aceasta scurtă m-a podidit plânsul, n-am putut să mă mai abţin. Sfântul însă chiar mi-a împlinit ruga, pentru că s-a înconjurat biserica de trei ori cu racla lui, ca la În­viere, şi apoi a fost o slujbă tare frumoasă, ca un prohod. Marea mângâiere am simţit-o însă atunci când m-am închinat sfintelor moaşte. Eu nu văzusem modelul raclei, pentru că se ocupaseră de ea ceilalţi părinţi care slujesc aici. Dar când am luat-o în mâini, am ră­mas înmărmurit - chipul sculptat al Sfântului Pan­­telimon era exact chipul tânărului pe care-l vă­zusem în vis, ieşind din potir. Culmea este că noi avem în biserică mai mul­te icoane ale sfântului, dar nici una nu seamănă cu tânărul pe care l-am văzut în vis. Doar chipul de pe raclă! Din momen­tul ace­la, am ştiut că Sfântul Pan­­telimon are grijă a­cum şi de sufle­ţelul copi­lului meu, care trebuia să vină pe lume şi nu a mai venit." 

Un album cât o istorie


 Pe străduţele din apropierea Foişorului de Foc, timpul curge altfel în Bucu­reşti. Casele bătrâne, cu fe­restre cu cer­cevele de lemn, trotuarele umbrite de copaci uriaşi, faţadele îmbră­cate în iederă vin din alte vremuri, cu alţi oameni şi alte inimi, care ştiau să bată la unison, "pentru Dumnezeu, ţară şi rege." Părintele Bogdan Te­leanu a poposit aici imediat după ce a fost hirotonit. Uce­nicise în anii studenţiei pe lângă părintele Nicolae Bor­daşiu, de la Biserica Sfântul Silvestru, un duhovnic cu o viaţă cât istoria Ro­mâniei, şi a îndrăgit din prima cli­pă parohia unde fusese numit. Drept locuinţă a primit chiar casa din curtea bise­ricii, o casă cu un singur cat, ascunsă în liniştea aşezată temeinic în jurul sfântului lăcaş. Îşi dorea, aşa cum mi-a spus de la începutul interviului, să se lege din adâncul inimii de biserica ce-i fusese încre­dinţată spre slujire. Să ţeasă între el şi ea pânza aceea delicată de simţire care îi îngăduie păstorului să fie nu numai al soţiei şi copiilor, ci şi al tuturor celor păstoriţi. Începutul L-a făcut Dumnezeu.
Într-una din zile pe când rânduia casa, pe un du­lap vechi a găsit un album cu fotografii alb-ne­gru, îngălbenite de vreme. Era făcut de familia părintelui Gheorghe Popescu Colibaşi, cel care ridicase casa parohială. Locul dădea semne că îl pri­meşte. Acesta a fost firul pe care a purces coborârea în taini­ţele istoriei. "Parohia nu are o arhivă, aşa că nu ştiam prea multe despre istoria ei recentă. Dar în albumul acesta am găsit o însemnare despre «Ateneul Sfântului Pantelimon». Nu­mele m-a fermecat şi l-am preluat când am început să fac în parohie mici piese de teatru cu copilaşii." Părintele Bog­dan Teleanu nu avea de unde să ştie că reîn­nodase o tradiţie răspândită în interbelic.

Trei mărturisitori ai credinţei aproape uitaţi

În perioada interbelică, la doi paşi de Ro­mânia, se derula un infern în care preoţii erau ucişi fără nicio judecată, iar bisericile erau transformate în grajduri. Tăvălugul terorii comuniste din Rusia ame­ninţa să se năpus­tească şi peste ţara noastră. Mulţi nu îi dădeau nicio şansă, credeau că suntem la adăpost, dar au fost câţiva slujitori ai lui Hristos care au înţeles primejdia şi au spus fără ocoliş, pro­fetic chiar: "Atenţie, vin bolşevicii! Ciu­ma roşie se va năpusti şi peste noi!"

Părintele Gheorghe Popescu Coli­başi era în anii aceia preot paroh al Bisericii Sfântul Pantelimon din Bucureşti, unde slujea împreună cu părintele Petre Gh. Savin, mare culegător de folclor, unul dintre cei mai importanţi editori de basme de la noi. Doi bărbaţi arşi lăuntric de un singur foc - să îi apropie pe oameni de Hristos, folosind ca liant şi cultura. Aşa că au înfiinţat un mic periodic al pa­ro­hiei şi un "ateneu al bisericii", prin care răs­pân­deau nu numai credinţa, ci şi dragostea de carte în popor. Căci, spunea părin­tele Petre Gh. Savin: "Între lumea domnilor şi între lumea prostimii era aşezat un hotar peste care se putea trece greu, iar cine-l trecea, sau nu se mai uita îndărăt, sau se uita cu milă totdeauna, şi cu dispreţ uneori. Singura apro­piere o poate face şi a făcut-o numai cultura: cul­tura  desăvârşită şi lămurită prin iubirea de neam, de lege, de limbă, iar nu cultura pospaiului im­provizat din insuficialitate şi importat din mai­muţărie, care pe cât e de ridicolă pe atât e de pri­mejdioasă". Şi pentru că aveau nevoie de un apă­rător ceresc al acestei lucrări misionare, l-au luat drept ocrotitor chiar pe patronul bisericii. Aşa a luat fiinţă "Ateneul Sfântului Pantelimon", care "avea rolul de a pune în lumină prin conferinţe, de ale unor personalităţi din cele mai pricepute, diferite chestiuni de credinţă, învăţătură şi lumină." Celor doi păstori le lipsea însă o verigă cu care să se lege deplin de cer. Patronul lor, mare tămăduitor şi doctor fără de arginţi, nu avea în acele vremuri un acatist al lui, prin care să fie chemat în ajutor. Aşa se face că în 1936, părintele Gheorghe Popescu Co­libaşi a alcătuit împreună cu PS Irineu Mihălcescu, care îi fusese profesor şi cu care era prieten, Aca­tistul şi Viaţa Sfântului Pantelimon. În 1937, ele au şi primit binecuvântarea Sfântului Sinod şi au fost răspândite în toa­tă Patriarhia Română. Anul acesta se împli­nesc 80 de ani de când, cu rugă­ciu­nile lor, cre­din­cioşii orto­docşi români îl cheamă în ajutor pe Marele Mu­ce­nic Panteli­mon. Şi pentru că sim­ţeau prigoa­na a­propiindu-se, cei doi preoţi au aşe­zat în stihurile acatistului rugă­ciuni care să fie folosite ca o for­mă de rezistenţă împotriva comu­nismului, lăsând acatistul ca pe un sprijin pentru cre­dincioşi în faţa ciumei roşii."

Iar ciuma ro­şie nu i-a iertat. I-a luat pe rând, pe fiecare în parte, şi i-a zdrobit în malaxorul ei de fier. Pe părintele Petre Gh. Savin l-au arestat în 1952 şi l-au con­damnat la 60 de luni de închi­soare, într-o colonie de mun­că forţată. Doi ani a stat părintele prin puşcării, iar la eliberare nu i-au mai dat nici pensia, silindu-l să trăiască în mizerie. Pe vlădica Irineu Mihălcescu, ajuns Mitropolit al Moldovei, l-au dat jos din scaun, inven­tându-i pricini imaginare. Mărturisitorul lui Dumnezeu s-a retras la Mâ­năstirea Aga­pia, unde şi-a petrecut ultimele zile. Există indicii că acolo ar fi murit otrăvit de comunişti. Pe părintele Gheorghe Popes­cu Colibaşi l-au ridicat în anul 1960. Nu l-au ţinut închis decât o lună, răstimp în care l-au bătut atât de tare, încât a venit acasă cu o pareză. A slu­jit în continuare la biserică şi a trecut la Domnul în 1974. Trei destine care, aparent, au fost sfărâmate. Doar că Hristos reuşeşte întotdeauna să răzbune răul îndurat cu dragoste în numele Lui. Dar nu o face tot cu rău, ci cu bine.

 Minunile Acatistului

Doamna Elena este un fel de "spirit" bun al bi­sericii Sfântul Pantelimon. Fostul părinte pa­roh o numea, mai în glumă, mai în serios, "dia­coniţă". Nu s-a căsătorit niciodată, pentru că a vrut să îl slujească doar pe Hristos. Nu în mânăs­tire, nu retrasă, ci în lume, amestecată cu durerile şi lacrimile unui neam aflat într-o continuă răs­tignire. Aşa că, atunci când află un suflet ameţit de loviturile răului, îi sare îndată în ajutor. O vorbă bună, o mână caldă, la propriu!, întinsă atunci când soarta te dărâmă şi, mai ales, îndrep­tarea hotărâtă spre Sfântul Pantelimon, cu rân­duiala citirii acatistului timp de patruzeci de zile. Iar rânduiala aceasta face minuni. Mai mici, pre­cum găsirea unui serviciu, atunci când toate spe­ranţele îţi sunt năruite, sau mai mari, precum izbă­virea dintr-o boală grea, care ţi-a furat viaţa, închizând-o în dureri.

"Fiind mai în vârstă, în această biserică au crescut sub ochii mei câteva generaţii de tineri. Şi mi s-a întâmplat să îndrum fete, care doreau să îşi aleagă o meserie, să se facă asistente medicale, pentru că mi se părea o meserie potrivită pentru ele. Şi pentru că le era frică de ce urma după ter­minarea studiilor, ştiau şi ele că e greu să te anga­jezi în sistemul de sanătate de la noi, care e aşa cum e, corupt, eu le spuneam dinainte că Sfântul Pantelimon nu o să le lase fără să îşi găsească un loc de muncă. Şi asta, fără intervenţii, fără cadouri, fără nimic, nimic. Le spuneam să îl slujească aşa cum se cuvine, pentru că el nu rămâne niciodată dator. Acatistul lui are mare putere, şi eu spuneam să îl facă timp de patruzeci de zile. Iar sfântul le ajuta întotdeauna. Nu o să uit niciodată cazul unei fete cre­dincioase, care voia să se an­ga­jeze ca laborant într-un spi­tal din Bucureşti. După ce şi-a luat licenţa, a auzit că există un loc liber undeva. Dar nu cu­noştea pe nimeni, nu avea nicio recomandare. Aşa că a fă­cut patruzeci de acatiste la Sfântul Pantelimon, iar când s-a dus să îşi depună dosarul, s-a întâlnit cu şefa tuturor la­boratoarelor din spital, care i-a zis din prima, fără să o mai fi văzut vreodată: «Pe tine te vreau!». Fără nicio reco­man­dare, fără nimic! Aşa că atunci când a dat examenul, acesta a fost aproape o formalitate. Şi când a semnat contractul de angajare, m-a sunat imediat şi mi-a spus: «Plâng pe stradă de bucurie, că trăiesc minuni, ca în vieţile sfinţilor! Nu-mi vine să cred!». Culmea e că doamna doctor care a an­gajat-o a ieşit apoi imediat la pensie. Nu au apucat să lucreze nicio zi împreună. Dar a vrut să predea cumva ştafeta unei tinere în care a simţit că poate avea încredere. Iar asta numai prin mijlocirea Sfân­tului Pantelimon."

Cea mai şocantă minune a fost săvârşită însă cu o credincioasă de care d-na Elena este foarte apro­piată, o femeie cu mare evlavie la Sfântul Pante­limon, care a trecut, şi ea, printr-o grea încer­care. "Rămăsese însăr­cinată, pruncul era încă micuţ, în primele luni, când a avut un accident - a căzut din tramvai, pentru că era foarte aglo­merat. S-a lovit foarte tare, şi a pierdut sarcina. Abia s-a târât până acasă, dar nu a mers imediat la spital, iar noaptea a avut du­reri foarte mari. Aşa că îl tot striga pe Sfântul Pantelimon să vină să o ajute. Şi, în mijlocul chinurilor şi rugă­ciu­nilor ei, sfântul a venit la ea. Nu visa, era per­fect conştientă şi l-a văzut intrând în cameră. Un tânăr îmbrăcat în veştminte albe, cu părul retezat în dreptul umerilor. Era foarte sobru şi a întrebat-o di­rect - «De ce mă strigi?». «Pentru că mă doare, sfin­te!». «Unde te doare?». Şi atunci ea i-a arătat lovi­tura din coaste, iar sfântul a scos o cutie, a des­chis-o, apoi a scos din ea o sticluţă, a înmuiat de­getul şi a uns-o pe locul loviturii. Când s-a trezit dimineaţa, nu mai avea absolut nimic".

Şcoala de suflete a doamnei Elena

Istorii ca aceasta nu sunt simple cazuri pentru doamna Elena, le-a integrat în viaţa ei. Iar acum, când îmi vorbeşte de creştinii pe care i-a luat de mână pentru a le arăta uşa bisericii, ochii albaştri şi mari i se umplu de lacrimi. Şi se ruşinează de asta şi îşi tot aranjează o maramă neagră, care îi acoperă părul de-acum cărunt. Nu a vrut să o fotografiez, nici să îi public numele întreg. Mi-a spus că a făcut totul pentru Dumnezeu, nu pentru faimă, şi doreşte să rămână aşa. Îmi spune, smerită, că nu e greu, pen­tru că întâlneşte mai ales "oameni aflaţi în suferinţă. Iar când omul e în suferinţă deja pământul inimii lui e arat, pregătit pentru sămânţa credinţei. Suferinţa asta face - ară pământul sufletului! Şi... tu vii şi semeni. Dar trebuie să prinzi momentul, că dacă aştepţi prea mult, iarăşi vin buruienile. Şi tre­buie să ai răbdare cu fiecare suflet în parte. Adică, nu pierzi zile, ci ani! Pentru că omul nu se deschide dintr-o dată. Dar când se deschide, ştii că l-ai câştigat pentru Hristos pe deplin".

miercuri, 7 iunie 2017

Despre educația copiilor

Copiii noştri nu au fost creaţi pentru a muri pe marginea drumului, nici să fie monede neînsemnate pe piaţa intereselor! 

Astăzi, în epoca masculinismului vesel, singura diferenţă între doctrina marxist-leninistă şi ideologia “corectitudinii politice” este aceea că conştiinţa civică revoluţionară mai supravieţuieşte atâta timp cât “indignarea trece prin stadiul hipster, pusă în scenă, machiată cu grijă, purtând barbă monahală şi îmbrăcată în blugi slim de la Zara”, după cum afirmă Ciprian Mihali, directorul Direcţiei regionale Europa de Vest din Agenţia Universitară a Francofoniei (https://pressone.ro/un-om-mintit-incontinuu-aduna-frici-ia…/). 

Vremurile dau semne că trebuie să ne educăm copiii astfel încât să sară în apărarea semenilor aflaţi în necazuri şi suferinţe. Asta presupune a le cultiva, în primul rând, virtutea curajului! Cum? Prin muncă! Realitatea demonstrează că această virtute nu se deprinde din obiceiul de a sta cu ochii încremeniţi în televizor sau internet, care sunt pline de filme de acţiune. Teleşcoala îi reduce pe tineri la scara unor veşnici cinefili şi în viaţa reală, descurajându-i să mai acţioneze! Îi transformă în nişte persoane laşe care nu vor să deranjeze, de teamă să fie deranjaţi, care acceptă toate mizeriile, fiind lipsiţi de orice atitudine. Să ne învăţăm copiii să acţioneze fără teamă! 

Aceasta este în esenţă mesajul emisiunii dedicate educaţiei tinerilor la care am participat!


marți, 6 iunie 2017

Mărturii despre preoţii de la biserica Sf. Pantelimon - Foişorul de Foc din Bucureşti în cadrul simpozionului organizat de Departamentul Cultural - Educațional al Arhiepiscopiei Tomisului

Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în ziua de 27 mai 2017, la mănăstirea Dervent, am susținut o prezentare în cadrul simpozionului despre „Rezistența Bisericii Ortodoxe Române sub comunism”, organizat de Departamentul Cultural - Educațional al Arhiepiscopiei Tomisului. 

În cadrul intervenţiei pe care am avut-o am insistat nu doar asupra preoţilor de la parohia Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti care au apărat Ortodoxia între Dunăre și Mare în timpul comunismului, ci am ales să încadrez tema și în perspectiva Anului comemorativ Justinian Patriarhul. 

În acest sens, am reliefat intervenţia salvatoare a Patriarhului Justinian care - la rugămintea episcopului Constanţei şi apoi al Dunării de Jos, Chesarie Păunescu - îi „găseşte părintelui Gheorghe Sorescu un loc de preot în Bucureşti” la biserica Sfântul Pantelimon, scăpându-l astfel de presiunea şi hărţuirea la care a fost supus de fosta Securitate. 

Ca să pun în evidență şi mai mult personalitatea Patriarhului Justinian şi grija pentru preoţii de la biserica Sfântul Pantelimon, am mai prezentat faptul că anul acesta se împlinesc 45 de ani de când „Acatistul Sfântului Pantelimon” a fost retipărit în Acatistier (anul 1972) cu binecuvântarea acestui vrednic de pomenire Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. În acest context, am precizat că „Viaţa şi Acatistul Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon” primise aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 3252/7 decembrie 1937 şi fusese alcătuit de părintele Gheorghe Popescu Colibaşi de la biserica Sfântul Pantelimon, împreună cu Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Irineu Mihălcescu. 

Punctul maxim de interes al prezentării consider însă că l-a constituit momentul în care am arătat faptul că în anul 1974, cu binecuvântarea Patriarhului Justinian, părintele Ion Pâslaru vine ca preot slujitor la biserica Sfântul Pantelimon din Bucureşti. În calitate de paroh, acest preot a reuşit să obţină fonduri de la autorităţile comuniste necesare consolidării bisericii grav avariate în urma cutremurului devastator din 1977. 

Interesant este faptul că părintele Pâslaru Ioan ajunge paroh al bisericii Sfântul Pantelimon, deşi era ţinut încă sub observaţie de fosta Securitate, fiind perceput drept un element duşmănos întrucât, student fiind, “într-o seară a distrus tabloul tov. Stalin şi gazeta de perete ce se aflau într-o sală din cadrul Facultăţii de Teologie”. 

În plus, se ştia foarte bine şi faptul că acest preot cunoscuse universul concentraţionar în penitenciarul de la Jilava şi în coloniile de muncă de la Poarta Albă şi Valea Neagră, precum şi la Târgu-Ocna. De altfel, în luna martie a anului 1954, tânărul Pâslaru Ion participase la cea mai mare greva pentru salvarea inapţilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, îndreptată împotriva politicii de exterminare pe care comandantul Ion Ficior o punea în practică prin înfometare, îngheţare şi lipsă de medicamente. 

Cei prezenţi la simpozion au fost impresionaţi, în egală măsură, şi de faptul că în dimineaţa zilei de 27 mai 2017 am participat la slujba de sfinţire a unei troiţe înălţate la Mănăstirea Sfinţilor Români din Galeşu în memoria părintelui Ioan Pâslaru, cu sprijinul familiei dr. Vlad Ștefanescu. În acest sens, părintele prof. Maxim Vlad de la Universitatea "Ovidius", participant la simpozionul de la mănăstirea Dervent, a recunoscut în persoana părintelui Ioan Pâslaru un veritabil apărător al ortodoxiei, numindu-l "nebun pentru Hristos". 

Pe de altă parte, în plan personal, simpozionul de la Dervent la care am participat m-a ajutat să înțeleg faptul că regimul comunist s-a hrănit cu răutatea oamenilor, iar singurul mod de a ne elibera de această răutate însămânţată de comunism este iubirea celor pe care îi considerăm vrăjmași, iar nu demonizarea lor. (pentru detalii vezi http://dervent2017.blogspot.ro/)