joi, 18 martie 2010

ATITUDINEA BISERICII FAŢĂ DE TEATRU, ÎN GENERAL, DAR MAI ALES FAŢĂ DE TEATRUL RELIGIOS

Actorul Ion Lucian relatează într-un interviu că: "în perioada Renaşterii actorii nu puteau nici măcar să fie înmormântaţi, fiind declarate persona non-grata de către Biserică. Marele Moliere (n.r. - a scenarist, regizor şi actor de teatru francez, unul dintre maeştrii satirei comice) a fost înmormântat cu dispensă" (Am avut un destin fericit, Libertatea, 24 decembrie 2010).

Biserica a manifestat încă din primele secole reticenţe şi chiar ostilitate în raport cu teatrul. În secolul al II-lea Tertulian (150-222 d.Hr.) îl condamnă în cunoscuta sa lucrare “Despre spectacole” fiindcă abunda în scene de dragoste deşănţate şi constituia sursa viciilor şi pervertirilor, era „asemănător demonilor, aţâţându-i pe oameni cu ţipetele lor. Totuşi, există şi nuanţe în atitudinea sa întrucât mai spune că oricine poate asista la spectacole păgâne, la teatru sau pe stadioane, dar nu şi la acelea unde se pune problema scarificării de animale. Astfel, prin vocea Sfântului Ioan Gură de Aur, în “Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor”, Biserica concluzionează că “petrecerea în biserică este mai de folos şi mai plăcută decât cea de la teatru”.

În “Comentarii la Psalmi”, Fericitul Augustin se delimitează foarte clar de principiile estetice ale lui Aristotel, care susţinea curăţirea de patimi prin participarea la suferinţa tragică jucată în teatru pe scenă, afirmând că ”mai dulci sunt lacrimile celor care se roagă decât bucuriile provocate de spectacolele teatrale”. Totuşi, observăm cum, în Apus, Biserica Romano-Catolică este cea care a acceptat să valorifice în scop misionar reprezentările dramatice sacre. De menţionat faptul că tradiţia romano-catolică îi atribuie Sfântului Francisc din Assisi, care îşi mima predicile şi juca scena “Nativităţii”, introducerea ieslei în vasta gamă de obiceiuri de Crăciun, atunci când, în noaptea de Crăciun din 1223 la Greccio (Italia), aşa cum ne relatează Sfântul Bonaventura, a amenajat o iesle cu fân, a adus un bou şi un măgar, şi a celebrat Sfânta Liturghia în acest ambient, în prezenţa unei mari mulţimi de credincioşi veniţi din întreaga regiune. Istoricii consideră că sfântul Francisc a fost inspirat de reprezentările dramatice sacre, foarte răspândite în acea perioadă. Iezuiţii, ordin religios romano-catolic înfiinţat în sec. al XVI-lea, au adoptat această reprezentare a Naşterii Domnului, folosind-o în scopuri didactice, pentru a recâştiga ţările reformate şi a evangheliza tărâmurile recent descoperite din Lumea Nouă.

La noi în ţară, foarte popular este "Viflaimul", care înfăţisează naşterea Mântuitorului nostru Hristos, una din cele mai vechi forme de teatru popular apărută în ţara noastră pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, fiind intodusă de saşi şi care se joacă din ce în mai des în ziua de Crăciun în multe din bisericile ortodoxe. Acest tip de teatru religios, mai păstrează încă urmele colindatului cu măşti demonstrând inflenţa pe care carnavalul, parte a culturii populare urbane, a avut-o asupra teatrului religios. Tocmai de aceea, ţinând cont de acest aspect, rolul lui Iuda, Apostolul care L-a trădat pe Mântuitorul nostru Hristos, a fost corelat cu cel al bufonului sau al măscăriciului.

Şi totuşi, noi credem că teatrul religios este o artă potrivită de a exprima sentimente şi a transmite nemijlocit altora propriile impresii referitoare la credinţa în Dumnezeu. Un adept al exprimării credinţei prin artă, monahul Nicolae Steinhardt, considera că una din cauzele pentru care arta este bineplăcută atât oamenilor, cât şi lui Dumnezeu o constituie faptul că aceasta este înzestrată cu o „energie captivantă” (Ierom. Nicolae STEINHARDT, Dăruind vei dobândi, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992, p. 255). Efectul binefăcător al acestei energii şi aprecierea de care s-a bucurat fenomenul artistic chiar în faţa lui Dumnezeu sunt descrise în mod expresiv de N. Steinhardt prin intermediul nuvelei lui Anatole France: „După cum primite vor fi fost şi giumbuşlucurile măscăriciului de la Nôtre Dame, acela care seara, după o zi de trudă şi tumbe, intră în măreaţa catedrală, îşi scoate din traistă uneltele lui de pehlivan şi începe a înghiţi foc şi a face tot soiul de năzdrăvenii în faţa icoanei Maicii Sfinte cu Pruncul în braţe, spre indignarea paraclisierului care se pregătea să-l alunge cu aspră admonestare dacă nu ar fi văzut, înfiorându-se, cum Prea Curata coboară din icoană spre a-i şterge saltimbacului sudoarea de pe frunte cu propria-i mahramă, în vreme ce Pruncul râde şi bate din palme” (Ierom. Nicolae STEINHARDT, op.cit. p. 270).

Principalul motiv pentru care arta teatrală poate fi considerată drept o formă de manifestare umană bineplăcută lui Dumnezeu se regăseşte în actul Creaţiei lui Dumnezeu de la Întemeierea Lumii. În acest sens, este sugestivă şi interesantă ipoteza doctorului Atanasie M. Marienescu – valorificată de Pr. dr. Ioan Lupaş în predica de la slujba de înmormântare -, conform căreia arta ar fi existat deodată cu omul şi s-a manifestat virtual încă din primele zile ale Creaţiei Lumii: „Când Dumnezeu a creat pe om – scria atunci Marienescu – a creat deodată cu fiinţa lui şi poezia şi aceasta e deodată cu lumea” (Pr. Ioan LUPAŞ, Căzut-a cununa capului nostru… Cuvântări funebrale, Tiparul Tipografiei Diecezane, Arad, 1918, 216-217). Din această afirmaţie rezultă că fenomenul artistic a precedat virtual căderea în păcat a protopărinţilor noştri Adam şi Eva şi poate fi considerat un efect al creaţiei lui Dumnezeu pe care Acesta o aprecia ca fiind „bună foarte” (Fac. 1, 31).


Niciun comentariu: