marți, 12 februarie 2008

77 DE ANI SUB OBLABLADUIREA SF. DUH ÎNTR-UN CENTENAR ISTORIC! Cum înţeleg eu munca de coordonare a Departamentului de tineret de la parohie după 10 ani de activitate?

CUPRINS
1. Ateneul religios parohial
2. Coordonator competent
3. Spaţiu necondiţionat

4. Scopul pedagogic
5. Asertivitatea membrilor ateneului religios parohial
______________________________
Partea 1: Despre proiectul "Ateneul Sfântului Pantelimon". Ce înseamnă expresia "ateneu religios"?
 Pr. prof. Dumitru Stăniloare: "Să-L căutăm pe Dumnezeu în viitorul nostru, iar nu în trecut; să nu-L căută ca origine, ci ca ţintă!" (în Introducerea traducătorului la Ambigua, PSB, vol. 80, EIBMOR, Bucureşti, 1983, p. 41)

Vă mulţumesc pentru interesul manifestat faţă de proiectul "Ateneul Sfântului Pantelimon". Proiectul urmăreşte să ofere toate instrumentele necesare desfăşurării activităţii cu copii şi tinerii la parohie. Cei 10 ani de activitate desfăşuraţi în calitate de coordonator al "Aşezământului religios-cultural Ateneul Sfântului Pantelimon" reprezintă  mai mult decât o simplă garanţie, fiind însuşi motivul pentru care am decis să alcătuiesc manual pentru responsabilii Serviciului pentru copii şi tineret din cadrul comitetelor parohiale.

Ce presupune transformarea oricărui Departament pentru copii şi tineret de la o parohie într-un "ateneu religios"? În primul rând dezvoltarea misiunii de catehizare! Cu alte cuvinte, un ateneu religios reprezintă o şcoală de misiune catehetică parohială. Păstrând bineînţeles proporţiile, un model în acest sens îl reprezintă şcolile catehetice de odinioară, aşa cum au fost cele din Alexandria, Atena sau Antiohia. Prin urmare, proiectul de faţă este o pledoarie pentru punerea în funcţiune a unor şcoli catehetice pe lângă fiecare parohie care să poarte numele de "ateneu religios".  Când vorbim despre şcoli nu avem în vedere atât sensul lor clasic şi, în niciun caz aspectele lor legate de infrastructură, ci concepţia antropologică dezvoltată "prin ochii credinţei" de aceste atenee religioase.

Concepţia antropologică despre şcoală a acestor atenee religioase nu corespunde cu filozofia care stă în spatele cuvântului grecesc scholê (în latină otium), prin care se înţelegea scutirea de muncă, ci dimpotrivă! Acest lucru ne îndreptăţeşte să vorbim, oricât de paradoxal ar părea, de "opus athenaei" (lucrarea ateneului), în sensul legii ateniene din antichitate care nu îngăduia sub nicio formă neutralitatea faţă de vita activa! Este de verificat dacă nu cumva antonimul lui atheneu (lipsă-de-muncă) este ascholia (lipsă-de-repaus)! Poate că filosofia lui Platon şi Aristotel, ca de altfel întreaga învăţătură creştină de mai târziu, aşează conceptul de vita contemplativa (care are în centru idealul contemplaţiei de care se ocupă astăzi "imagologia") deasupra lui vita activa (înţeles în sens creştin sub forma expresiei "treburi lumeşti")! Să fim sinceri! Astăzi, câţi atei nu şi-ar dori exclusă Biserica din afara treburilor lumeşti şi a o izola "spânzurând-o" de înălţimile văzdului? Ori, tocmai acest lucru nu trebuie să să întâmple!  Aşa cum nu trebuie să îngăduim emiterea de false judecăţi (fake news) ale lui "vita contemplativa " asupra lui "vita activa"! Cu alte cuvinte, socotim util nu atât o răsturnare a ierarhiei tradiţionale potrivit căreia "vita activa" devenise slujnica lui "vita contemplativa", cât mai ales o restabilire a unui raport echilibrat şi sincer între cele două!

Sunt convins că, în ciuda etimologiei sale neclare, cuvântul ateneu (gr. tekne - artă, tehnică) sugerează mai degrabă înţelepciunea sau inteligenţa practică a artizanilor, a abilităţii şi ingeniozităţii lor de a lucra manual. "Tekne este un tip de cunoaştere ce poate fi predată altora", afirmă Platon. Analizând expresia "fiii înţelepciunii", Andrei Pleşu spune următoarele: "Teknon implică o înrudire de ordin superior, o "calificare" prin adeziune, prin integrarea într-o categorie mai înaltă. Luca invocă, prin acest termen, "fiii înţelepciunii". (...) Paidion se va îndrepta, aşadar, spre condiţia mai consistentă a lui teknon, pentru a atinge, în cele din urmă, postura de hyios, "adopţia", filialitatea" (Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2012, p. 105 şi 107). Aceste pasaje trebuie corelat cu următorul în care se spune: "S-a observat însă, pe bună dreptate, că "înţelegerea" de care vorbeşte Matei nu trebuie privită ca o virtute strict cognitivă. Nu ni se cere o simplă adeziune mentală la mesajul auzit, ci trecerea de la asimilare la valorificare. Testul "înţelegerii" adevărate este fertilitatea pe care o granatează, efectul ei pragmatic, energia ei roditoare" (Ibidem, p. 80). Şi, concluzionează astfel: "Nu este suficient să primeşti, dacă prin "a primi" înţelegi strict "a încasa", a păstra timorat, neproductiv, ceea ce ţi se încredinţează" (Ibidem, p. 178).

Originea cuvântului "ateneu" se înţelege şi mai bine analizând semnificaţia antonimului săi, şi anume "idiot". Autorul cărţii The Constant Choice. An Everyday Journey From Evil Toward Good (published by Greenleaf Book Group Press Austin, Texas, 2013), PETER GEORGESCU, afirmă următoarele: "În greacă şi în latină, idiot” înseamnă “o persoană privată”, care este cumva captivă într-o lume privată cu ajutorul căreia caută supravieţuiască şi siguranţa fără să fie interesată să împartă cu alţii bunurile şi obligaţiile cetăţeneşti. Cuvântul “idiot” a fost folosit de vechii locuitori ai Atenei pentru a descrie persoanele care refuzau să ia parte la viaţa publică. Astăzi, noi confundăm idioţia  - refuzul asumării responsabilităţii comunitare de către outsideri —cu libertatea. Este scandalos. Este o formă de nihilism" (p. 294). 

Omul munceşte, iar Dumnezeu sporeşte! Pentru a înţelege mai bine cum este posibilă această relaţie vom lua ca exemplu sintagma binecunoscută  "pâinea noastră cea de toate zilele" din rugăciunea "Tatăl nostru". Această sintagmă este expresia pentru produsul muncii trudnice a omului, care deşi este trecător se repetă perpetuu, la care Dumnezeu adaugă un "plus de valoare", şi anume harul Său. Prin această formă de cerere a "binecuvântării muncii" suntem îndrumaţi de Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos, nu doar să îi rugăm pe Dumnezeu să avem ce munci ca să putem subzista/supravieţui, ci să Îl mai şi "silim" să (con-)lucreze zilnic cu noi ca astfel să ne eliberăm din "jugul necesităţii"! 

Subliniind  idealul eliberării prin sfinţenie şi condamnând "idolatrizarea geniului" din epoca modernă, Hannah Arendt zice: "Numai oamenii de rând se vor înjosi până într-atât încât să îşi tragă fala din ceea ce au făcut; prin această înjosire ei vor descoperi, de va mai fi rămas în ei şi altceva decât vanitatea cu totul nătângă, că a-şi fi sieşi sclav şi prizonier nu e mai puţin amar şi poate chiar mai ruşinos decât a fi servitorul altcuiva" (în CONDIŢIA UMANĂ, Editura Idea Design & Print, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2007, p. 273). Nimic nu este mai trist pentru un om decât ca până şi cel mai prost produs al lui să aibă şansa să fie mai bun decât este el însuşi! Soluţia? Omul să rămână superior în raport cu tot ceea ce a făcut!   

Prin urmare, cerem "pâinea cea spre fiinţă" nu în sens consumist, ci în sensul reliefat anterior de Hannah Arendt. Altfel, ar rezulta că excesul de consum ar presupune că "homo faber ar deveni sclavul lui animal laborans", ceea ce ar coincide de fapt cu "erodarea durabilităţii vieţii şi ar conduce, implict, la creşterii mortalităţii ei" (Ibidem, p. 173). Este vorba de "muncile/chinurile" care, spre deosebire de hobby,  îl fac pe om să-şi exercite de bunăvoie puterea sa cea mai mare. Atunci când reuşim să obţinem binecuvântarea lui Dumnezeu care face să sporească, roadele acestor "munci" sunt mai trainice ca banii (sic!) şi îl ajută pe om să atingă desăvârşirea (sfinţenia) firii umane. 

În concluzie, din punctul de vedere al Mântuitorului nostru Hristos, sporul dobândit prin binecuvântarea lui Dumnezeu este cel care face diferenţa între munca productivă şi cea neproductivă! Cum s-ar traduce acest limbaj teologic pe înţelesul omului secularizat? Că trebuie să muncim ca "pentru Dumnezeu", iar nu ca "pentru oameni". De ce? Pentru că binecuvântarea lui Dumnezeu semnifică faptul că "nu omul - care din pricina nevoilor şi a talentelor sale vrea să întrebuinţeze totul şi sfârşeşte, de aceea, lipsind toate obiectele de valoarea lor intrinsecă -, ci "(Dumne-)zeul este măsura (chiar şi) pentru simplele obiecte de întrebuinţare" (Ibidem, p. 207).

Interesant este faptul ca în limba romana, munca lui "animal laborans" este numită treburile casnice. Înseamna ca prin opera lui "homo faber" se înţeleg toate aceste treburi publice? Rădăcina "trebuie" trimite cu gândul la necesitate în ambele cazuri. Greu de scapat de sub imperativul nevoilor!  Expresii româneşti precum "aflarea în treabă" sau "băgarea nasului în treaba altuia" indică importanţa "treburilor" publice şi private, dar şi respectarea justa a raporturilor dintre ele. Pâinea noastra cea de toate zilele este "strictul necesar" pentru care trebuie să trudim zilnic. Dar, cum "numai cine nu munceşte nu greşeşte", rezultă absolut firesc că trebuie să ""iertăm greşelile greşiților noştri" în locul cărora putem să fim şi noi atâta timp cât muncim. Rezultă că numai cine nu munceşte nu poate să ierte sau cine se confruntă cu "un conflict de interese". Când apare  acest gen de conflict? În momentul în care interesul public se interferează cu cel privat, între "homo faber" si "animal laborans" se porneşte conflictul.  Soluţia? Doar iertarea! Mai ales cu cât s-ar putea să fie vorba numai de un conflict determinat de "un defect" de comunicare. Astfel, se pune problema la "ce"  si "cum" se comunica "homo faber" si ""animal laborans".

Pornind de la acest tip de raţionament, poate că, într-adevăr, cel mai simplu şi atractiv mod de a reanima activitatea cu tinerii şi copii de la parohie ar fi acela de a-i urca într-un autocar şi a porni pe o direcţie prestabilită, în funcţie de tema care stă la baza fiecărui semestru de activitate în cadrul ateneului parohial. Dar, cum obiectivul principal al educaţiei viitorului "prin ochii credinţei" de pe agenda unui Serviciu pentru copii şi tineret din cadrul comitetelor parohiale nu îl reprezintă cultivarea gustului pentru aventură, ci al celui pentru milostenie, consider foarte important modul de relaţionare între ceea ce-i face plăcere omului să facă cu adevărat, şi cultivarea spiritului de responsabilitate. Fără a le face să se excludă reciproc, agenda Departamentului pentru copii şi tineret trebuie să ofere soluţii pentru îmbinarea armonioasă a sentimentelui de nevoie, orice formă ar îmbrăca el, cu cel de datorie, aşa cum este reflectat el de învăţătura creştină.

Scopul general al proiectului "Ateneul Sfântului Pantelimon" este de a reanima activitatea Serviciilor pentru copii şi tineret din cadrul comitetelor parohiale prin promovarea virtuţii milosteniei în scopul dezvoltării "solidarităţii intergeneraţionale" pentru a facilita accesul tinerilor în spaţiul bisericesc, în sensul descris de Andrei Pleşu (îm articolul Sürdürülebilirlik din Dilema Veche, nr. 624, 4-10 februarie 2016). În felul acesta sperăm ca proiectul "Ateneul Sfântului Pantelimon" să promoveze stima de stimă a copiilor şi tinerilor creştini, să valorifice în mod adecvat toate capacităţilor lor şi să-i integreze în comunitatea parohială. 

Concret, proiectul "Ateneul Sfântului Pantelimon" a urmărit pregătirea constantă a unui grup de tineri (25) care să-şi însuşească principiile după care se conduce activitatea unui ateneu parohial. În acest sens, aceşti tineri au beneficiat gratuit de experienţe reale în cadrul "Ateneului Sfântului Pantelimon", unde şi-au putut împărtăşi reciproc cunoştineţele şi experienţele personale în domeniu. Odată obţinute cunoştinţele şi abilităţile necesare în acest sens, grupul iniţial de tineri iniţiaţi este liber să acţioneze. Ideal ar fi ca oriunde vor munci să aibă capacitatea de a pregăti, la rândul lor, alţi viitori "buni creştini&buni români", ajutându-i să asimileze instrumentarul necesar dezvoltării  de activităţii pe bază de voluntariar în comunităţile în care trăiesc. Aceste instrumente includ platforma online "http://ateneulsfantuluipantelimon.blogspot.ro/" cu resurse educaţionale în domeniul desfăşurării activităţii în spaţiul bisericesc şi sugestii despre îmbunătăţirea acestui proiect.

Partea a-2-a: Coordonatorul unui ateneu parohial. Despre competenţa coordonatorului serviciului pentru copii şi tineret din cadrul comitetelor parohiale!


Comportamentul coordonatorului unui ateneu parohial este foarte important! Parafrazând un  expert in parenting, aş îndrăzni să pun următoarea întrebare: "Ce fel de coordonator al serviciului pentru copii şi tineret din cadrul comitetelor parohiale eşti? Eşti unul autoritar, unul pasiv sau unul echilibrat! Dacă eşti unul mai degrabă autoritar vei vedea cum copiii, începând undeva de pe la vârsta de 15 ani, întorc spatele programului tău catehetic. Dacă eşti unul pasiv, mai mult ca probabil că nici nu vor mai aştepta vârsta aceasta, ci pur şi simplu te vor ignora din start sau, mai grav, nu vor avea ce să ignore pentru că nu ai organizat ceva! Ce să fac să nu care cumva să mi se întâmple acest lucru?" Să fii un coordonator echilibrat, iar pentru acesta trebuie să ţii cont de următoarele două sfaturi:

- În primul rând să nu tratezi copiii ca pe nişte adulţi, ci să le oferi mai degrabă activităţi concrete în locul unor proiecte catehetice abstracte.  


- În al doilea rând, să nu cauţi să copiezi alţi coordonatori, să rogi pe alţii să îţi facă munca în loc sau, mai grav, să intri într-o competiţie absurdă cu alţi colegi care fac cu brio acest lucru, ci să cauţi să fii cea mai bună variantă a ta de coordonator al serviciului pentru copii şi tineret din cadrul comitetelor parohiale. 

Să analizăm primul sfat! Parafrazându-l pe Arhimede, punctul de sprijin al coordonatorului ateneului religios cu ajutorul căruia poate răsturna lumea sunt copiii, aceste fiinţe extraordinare care au marele dar de a-i readuce pe oameni cu picioarele pe pământ! Ei, care sunt mult mai ancoraţi decât noi, adulţii, în "aici&acum", insuflă speranţă în sensul confruntării optimiste a părintelui cu neprevăzutul înspre care, poate, fiecare om priveşte cu neîncredere. Existenţa lor este semnul reconsiderării respectului pe care umanitatea trebuie să-l poarte lumii deja existente. Altfel, cei care se încăpăţânează să trăiescă în lumea lor onirică şi abstractă - care subtil şi inconştient îi condamnă la mortificare-, atunci când în viaţa lor intră copiii, fie intră în conflict cu aceştia, fie "îî îmbată" cu fel de fel de promisiuni pe cât de seducătoare, pe atât de amăgitoare. Dacă am fi atenţi la ceea ce generează naşterea unui copil în lume, am ierta tot răul pe care lumea deja existentă considerăm că ni l-a pricinuit, determându-ne să ne înstrăinăm de ea (în sensul unei tentative de evadare)! 

Dacă îndrăznim să ne sprijinim pe copiii, atunci vom fi nevoiţi să reconsiderăm multe aspecte ale vieţii noastre, aşa cum este printre altele şi mult dezavuatul concept de "naţionalism"! Dacă luăm în calcul faptul că naţionalismul, cum ar fi spre exemplu cel central-european, se întemeiază pe identificarea naţiunii cu familia, ne dăm seama că de calitatea raportului dintre adulţi şi copii depinde însăşi stima de sine a generaţiilor viitoare. Provocarea declinului unei naţiuni începe din punctul în care are loc o tentativă de distrugere a relaţiei dintre părinţi şi copii cu scopul instaurării unor forme abstracte de societate. Consecinţa previzibilă a acestei tendinţe de a accentua înstrăinarea omului de lumea în care deja trăieşte şi de pierderea a propriei identităţii  (inlcusiv naţionale!) este aceea a unei excesive însingurări! 

Generaţiile actuale de copii, inclusiv cei care s-au intersectat cu activităţile unui "ateneu religios" care îi îndeamnă să fie "buni creştini&buni români", resimt efectele unor asemenea presiuni sociale. Iată, spre exemplu, ce mărturiseşte Alexandra, în vârstă de 15 ani, vorbind despre experienţa trăită în cadrul "Ateneului Sfântului Pantelimon": "Trăim într-o lume de probleme, neliniște și toate numai pentru că am uitat ce e cel mai important bogăția sufletului. (...) ...Ce am înțeles și am învățat ...este că undeva, într-un colț de suflet trebuie să găsim puțină răbdare, un strop de înțelegere și poate iubire. Am înțeles că nimic nu este întâmplător! Când am avut nevoie de prieteni, ei au fost acolo!".  
Alexandra Popescu, 15 ani

Scopul unui asemenea "ateneu religios" nu este de a-i încapsula pe copiii şi tinerii din parohie, de a-i ţine "prizonieri" în biserică, ci a genera în sufletul lor acel sentiment de bogăţie spirituală care te determină să spui "am fost şi eu acolo" sau "l-am cunoscut acolo pe cutare om!". Cel puţin aşa a simţit Alexandra, iar doamna Julieta Mihăilescu, directoarea Şcolii gimnaziale Maica Domnului, care s-a implicat constant în proiectul Ateneul Sfântului Pantelimon, a realizat avantajele întâlnirii "unor oameni frumoşi" sau a "trăirii unor emoţii deosebite" în cadrul unui "ateneu religios", încurajându-şi elevii să aibă parte de astfel de experienţe în primul rând culturale. 

Dar, "apetența copiilor şi tinerilor (Ateneului Sfântului Pantelimon - n.n.) spre cultură și modele adevărate", aşa cum a constatat corect doamna Ileana Stănculescu, fiica părintelui Ioan Stănculescu, fostul paroh al bisericii Sfântul Pantelimon, depinde de competenţa coordonatorului "ateneului religios". Lui îi revine misiunea eliberării copiilor şi tinerilor din închisoarea propriei minţi şi a refugierii în universul sufletului, un spaţiu de "neconceput" în termenii raţiunii pure. Ei bine, acest univers se pare că a fost intuit şi de Alexandra atunci când vorbea despre "bogăția sufletului" care il defineste pe om drept creatura infinita-nedefinita-nefinita in comparatie cu celelalte creatii finite ale lui Dumnezeu, conştientă, se pare, de faptul că procesul de gândire pe cât este de uşor stăpânit din exterior (de către alţii!), pe atât de greu este de strunit din interior.   
Doamna Julieta Mihăilescu, directorul Şcolii Gimnaziale Maica Domnului

Comentariul doamnei Ileana Stănculescu
Desigur că ar fi foarte simplu să inviţi nişte personalităţi care să le vorbească copiilor şi tinerilor, aşa cum de altfel cum mi s-a sugerat să fac, dar acest lucru ar fi riscant pentru că foarte uşor vei fi tentat să plasezi pe umerii acestora responsabilitatea organizării unui ateneu. Prin urmare, nu este vorba de o confiscare egoistă a atenţiei copiilor din partea organizatorilor "ateneului religios", ci de o prezentare sau o plăsmuire a unei experienţe personale de credinţă a coordonatorului pe care o proiectează în tot ceea ce se petrece acolo. 

Acest lucru nu presupune că personalităţile vremii nu au acces la un ateneu, ci faptul că prezenţa lor este justificată de experienţa coordonatorului, sau, de ce nu, chiar şi a a altor membrii ai ateneului, care a interacţionat într-un fel sau altul cu astfel de persoane. Îmi face plăcere să evoc ca exemplu în acest sens ajutorul nepreţuit pe care actrița de teatru și film cu suflet de copil, doamna Irina Petrescu, l-a acordat Ateneului Sfântului Pantelimon muncind efectiv cu copiii (dânsa a folosit expresia "am luat contact"!) la pregătirea şi punerea în scenă a spectacolelor de teatru la parohia Sfântul Pantelimon. "Contactul cu copiii mi s-a părut absolut fascinant! Ideea mi s-a părut absolut extraordinară: este un mod de a apropia sufletul unui copil de Biserică şi de credinţă prin nişte mijloace foarte laice. Şi este un mijloc atât de atrăgător care cred că şi-a găsit efectul, cel puţin acum câţiva ani! Am senzaţia că aceşti copiii vor fi mai altfel pentru anii care vin. Se vor dezvolta mai bogat pe dinăutru decât pe dinafară. Vor fi mai feriţi de tentaţia vulgarităţii străzii, a violenţei străzii. Apoi, în timpul acestor repetiţii cred că se cultivă şi un soi de spirit de echipă de prietenie", afirma marea doamnă Irina Petrescu în cadrul emisiunii dezbatere „Teatru religios – Mijloc de catehizare”, difuzată de Trinitas Tv în data de 30 iulie 2012.

Partea a-3-a: Ce facem cu informaţia dobândită în  urma procesului de catehizare din cadrul unui ateneu parohial, mai ales când este vorba de eroare sau critică

Înainte de a trece la un nou subiect legat de procesul catehizării prin intermediul unui "ateneu religios parohial", aş vrea să fac următoarea remarcă: cine se victimizează din orice, sfârşeşte prin a deveni într-adevăr o victimă. Ce ar fi fost dacă Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu s-ar fi victimizat pe sine la sfârşitul vieţii, în loc să facă din acesta o minunată mărturisire de credinţă? Probabil că nu şi-ar mai fi putut transforma înfrângerea personală de moment într-o victorie a mărturisirii de credinţă creştin-ortodoxe care străbate timpurile! Cel puţin acesta a fost mesajul pe care am încercat să-l transmit prin intermediul textului piesei - un produs al Ateneului Sfântului Pantelimon - care a stat la baza spectacolului de teatru „Brâncoveanu şi Ivireanul, iubire de Biserică şi de Neam” oferit la Patriarhia Română în data  13 noiembrie 2016, pe care Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române l-a caracterizat "un act artistic major, luminat de credinţă şi mărturisitor al credinţei creştine, o adevărată elevație spirituală!".

Cum putem transmite unui copil informaţia că are responsabilitatea mântuirii sufletului său? Pentru a răspunde la această întrebare, continuăm să facem, după metoda brevetată de Descartes, introspecţia procesului de catehizare întreprinsă prin intermediul instrumentalizării în scop experimental a serviciului pentru copii şi tineret din cadrul comitetetului parohial intitulat "Ateneul Sfântului Pantelimon". Astfel, spre deosebire de metoda carteziană, soluţia aleasă de mine este de a muta punctul arhimedic nu atât în mine însumi (ceea ce m-ar face susceptibil de vedetism!), ci în sufletul celor despre care Mântuitorul nostru Hristos a zis: "Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Matei 18, 3). De ce spune, oare, asta Însuşi Dumnezeu? Copiii iau realitatea aşa cum vine, nu o judecă! Ei, spre deosebire de adulţi, chiar cred ceea ce li se întâmplă, inclusiv ceea ce decurge din propria lor fantezie! De aceea, în cazul lor, ce ni se pare nouă a fi o dovadă de mândrie sau minciună nu este un semn de răutate, ci doar o încercare de a se pune într-o lumină favorabilă nu atât faţă de alţii, cât faţă de propria lor persoană. Astfel, ei îşi conturează propria personalitate şi acest lucru este de recomandat tuturor adulţilor, mai ales celor care suferă de ceea ce eu aş numi "deficit de personalitate". Iar această recomandare nu o fac eu, ci Mântuitorul nostru Hristos atunci când afirmă: “Fericiti cei saraci cu duhul, că a lor este (ca şi în cazul copiilor - n.n.) împaratia cerurilor” (Matei 5, 3). Ştiu că, aparent, metoda carteziană pare o condamnare la a descoperi lumea copilăriei după ce ea s-a manifestat deja, dar nu este puţin lucru să devii totuşi portavocea care exprimă starea de spirit a unora dintre generaţiile de copii cu care am interacţionat în cei zece ani de "ateneu religios parohial"!

Tocmai incertitudinea propriei noastre mântuiri, ar trebui să ne facă mai grijulii cu cei mai mici fraţi ai noştri! "Ceea ce aţi făcut unuia dintre fraţii Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut!" (Matei 25, 40), zice Mântuitorul nostru Hristos. Din păcate, atunci când suntem tributari mentalităţii infaibilităţii religioase, avem tendinţa de a pierde din vedere faptul că "din greşeli învaţă omul" şi, mai ales, că "este imposibil ca cineva să nu greşească vreodată". O astfel de mentalitate distruge efectiv stima de sine a copiilor şi tinerilor creştini! Personal, dificultatea desfăşurării unora din activităţile catehetice practice ale Ateneului Sfântului Pantelimon în biserică (teatru religios, bibliotecă, atelier de artizanat pentru icoane, mărţişoare etc.) m-a pus în situaţia de a da în faţa membrilor serviciului pentru copii şi tineret din cadrul comitetului parohial un veritabil examen despre gestionarea propriilor emoţii. Acest lucru este inevitabil, mai ales pentru că reprezint, vând-nevrând, un model pentru unii din copiii şi tinerii din biserica în care slujesc sau, cel puţin, pentru proprii mei copii care participă la aceste activităţi. Prin urmare, este absolut necesar să îmi fac cât mai vizibilă propria gândire, dacă vreau ca să contribui eficient la catehizarea lor! Prin urmare, iată că, după 10 ani de activitate neîntreruptă în biserică cu copii şi tinerii, în acest episod a venit vremea să vorbesc şi despre această decizie de a nu mai desfăşura într-un spaţiu destinat exclusiv cultului religios cateheze practice de tipul "ateneului religios".

Are dreptul un preot sau părinte să certe un copil pentru că nu a venit la biserică? Cum să nu? Nu spune proverbul că "Bătaia este ruptă din rai", în Vechiul Testament că "Cine cruţă nuiaua îşi urăşte copilul" (Pilde 13, 24)?, ar putea argumenta imediat cineva. Numai că Mântuitorul nostru Hristos, Cel Care a venit "nu ca să strice Legea sau proorocii, ci să împlinească" (Matei, 5, 17), a spus "Lăsaţi copiii să vină la Mine!" (Luca 18,16), iar nu "Forţaţi (obligaţi) copiii să vină la Mine!". Cum adică?, ar riposta unii părinţi. După ce l-am botezat, să îi mai cer eu permisiunea unui copil să îl aduc la biserică? Ei bine, da! Chiar aşa trebuie să faci! Ai răbdare şi lasă-l pe el să aibă aceasta iniţiativă! Să le dăm această şansa! Versetul din Evanghelia după Luca de la capitolul 18, versetul 16, indică clar faptul că un copil are capacitatea de a  găsi formule de întâlnire cu Dumnezeu mult mai bune decât ale noastre! Chiar şi atunci când nu ne convin, considerându-le că ţin mai degrabă de spaţiul civil-secular, decât de cel liturgic sfinţit şi sfinţitor! Mântuitorul Hristos în acest verset indică clar faptul că orice copil dispune de asemenea resurse. Problemele apar însă atunci când ne băgăm cu forţa în sufletul copiilor noştri, încâlcând grav această poruncă dumnezeiască şi distrugând fără milă stima de sine a acestora. Astfel, fără să ne dăm seama, în locul dragostei pe care Mântuitorul ne cere să o împărtăşim până şi duşmanilor noştri (Matei 5, 44), însămânţăm vrăjmăşie în sufletul inocent al propriilor noştri copii!

Când în cele din urmă copii şi tinerii calcă pragul bisericii, nu oricine - asta numai în cazul în care nu vrea să devină exemplu negativ - are căderea de a înlătura prilejul lor de păcat în biserică, demers catehetic care necesită mult tact pastoral şi fineţe pedagogică! Am simţit asta pe propria-mi piele! Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, ce astfel de prilej de păcat le-a creat copiilor de la cateheză, acum vreo 7-8 ani în urmă, pernuţele pe care îşi pleacă genunchii la rugăciune credincioşii bisericii noastre. Ca în "Amintirile din copilărie" a lui Ion Creangă, în loc să facă repetiţie pentru una din piesele lor de teatru, s-a iscat în biserică o veritabilă bătaie cu perne, care a încetat însă imediat la intervenţia blândă, dar fermă, din câte îmi mai aduc aminte a unuia dintre responsabilii cu supravegherea lor (Gabriela Anghel), dacă nu chiar a doamnei Irina Petrescu. Un episod similar s-a petrecut numai în urmă cu puţin timp, când desfăşuram atelierul de pictură a icoanelor pe lemn "Dumnezeu s-a milostivit", iar unii dintre copii au alergat în biserică. 

Dar, mult mai elocvent pentru ceea ce ne-am propus să explicăm în acest episod, considerăm că a fost momentul în care s-a aflat că unii dintre copiii de la cateheză s-au apucat de fumat! Fuseseră observaţi după ce au plecat într-o seară de la cateheza din biserică! Reacţia "corpului" bisericii noastre, a format în ei anticorpii combaterii acestui flagel incipient care ameninţa întreg grupul catehetic! Cum şi de ce? Din dorinţa de a nu compromite programul nostru catehetic, de care s-au ataşat foarte mult, copiii au renunţat imediat la fumat! Astfel de observaţii "de pe margine" au determinat implict hotărârea prin care se reglementează implicit, din punctul meu de vedere în calitate de coordonator al acestui Departament, comportamentul în spaţiu liturgic sfinţit şi sfinţitor al bisericii. Ca şi în cazul combaterii fumatului, pot să anticipez că această decizie va avea un efect benefic asupra copiilor şi tinerilor care participă la activităţile serviciului pentru copii şi tineret din cadrul comitetelor parohiale. Sunt convins că regula de a nu mai desfăşura într-un spaţiu destinat exclusiv cultului religios cateheze practice de tipul "ateneului religios" este binevenită, întrucât stabileşte nişte limite ferme! Aveam nevoie de o astfel de regulă şi sper ca voluntarii Ateneului Sfântului Pantelimon să o respecte întocmai, chiar dacă nu i-am consultat în privinţa impunerii ei!


Totuşi, pentru a nu oferi nişte experienţe smintitoare, "experţii" de ocazie nu ar trebui să îşi facă un obicei din a interveni direct în procesul de catehizare al unui departament de acest gen pentru a reglementa comportamentul membrilor lui în biserică, ci ar trebui să ceară sfat de la coordonatorul lui sau, dacă nu, să îşi muşte limba pentru a nu ajunge în situaţia de a fi ruşinaţi, la o eventuală investigare, aşa cum sugerează Canonul 6 Sinodul II Ecumenic, exact ca în pilda aceea în care unii criticau zarva copiilor în biserică. Mitropolitul Antonie de Suroj ar fi fost întrebat: "Ce să facem cu copiii în biserică, ei ne împiedică să ne rugăm? El a răspuns: "Atunci când veţi începe să vă rugaţi cu adevărat, ei nu vor mai fi o piedică". Criticându-i, aşa cum au procedat cei din această pildă, în loc să îi învăţăm ceva pe copii, practic lungim procesul lor de catehizare sau mai grav, îl complicăm sau îl facem chiar imposibil! La ce i-ar folosit Bisericii nişte creştini cu o stimă de sine scăzută sau distrusă?, mă întreb eu. La ce i-ar folosi Bisericii să pregătească copiii pentru eşec, în loc să îi pregătească ca să devină cu adevărat "buni creştini şi buni români"? Cui îi foloseşte de fapt feed back-ul negativ care pune în dificultate procesul de catehizare? Pe lângă faptul că le distruge motivaţia copiilor, critica de tipul acesta nu face altceva, spun specialiştii în parenting la care nu ezită să recurgă mulţi dintre creştinii zilelor noastre, decât să dezvolte în copii "perfecţionismul". Ce presupune acest lucru în plan bisericesc? Faptul că, atunci când folosim feed back-ul negativ,  este foarte probabil să contribuim de fapt  - şi nu glumesc când afirm acest lucru - la formarea unor fundamentalişti, a unor fanatici sau extremişti religioşi, care numai desăvârşire duhovnicească nu este! Astfel, capătă sens în acest context şi următoarea afirmaţie a scriitorului Amos Oz: “Fanatismul este mai vechi decât islamismul, mai vechi decât creştinismul, mai vechi decât orice stat sau guvern sau sistem politic, mai vechi decât orice ideologie sau credinţă din lume"  (în Cum să lecuieşti un fanatic, Humanitas, 2007, p. 5). Cu alte cuvinte, fanatismul este o componentă omniprezentă a firii omeneşti, determinată nu atât de o genă malignă, cum considera Amos Oz, ci tocmai de acest feed back-ul negativ de care tocmai am amintit!   

Spun asta, nu atât în calitate de preot, ci de părinte, care mă preocupă metodele de educare ale propriilor mei copii. După ce am observat multe cazuri de  feed back negativ în cei zece ani de activitate în calitate de coordonator al serviciului pentru copii şi tineret din cadrul comitetelor parohiale, culminând cu momentul tragediei din clubul Colectiv care a avut loc în anul 2015, am mai ajuns şi la o altă concluzie:   "Dacă cerţi pe un copil pentru că nu se comportă cum trebuie în biserică, de fapt îi distrugi intenţia lui de a mai veni vreodată de bunăvoie în acest spaţiu liturgic sfinţit şi sfinţitor, preferând în schimb pe cel civil-secular!". Cu alte cuvinte, tocmai acest feed back negativ ar putea fi principalul vinovat de "secularizarea" copiilor şi tinerilor noştri!
Astfel, cea mai ridicolă problemă rămâne însă folosirea pluralului în biserică de către persoane vârstnice atunci când se referă la activităţile cu copiii şi tinerii. "Noi jucăm teatru religios!", "Noi pictăm icoane pe lemn!". Serios? Chiar faci asta împreună cu copii şi tinerii? Nu are nici un sens să foloseşti pluralul "noi" atunci când tu nu faci acelaşi lucru cu aceştia! Este ca şi atunci când spui despre copilul tău că merge la biserică, deşi ştii cât ai de lucru cu el să-l convingi să facă acest lucru, folosind acelaşi plural: "Noi mergem la biserică!". De fapt doar tu mergi la biserică, în timp ce pe el îl forţezi să facă un lucru pe care nu şi-l doreşte, voind să fie în alt loc. Ce sens are să doreşti să fii alături de cineva, când nu vrei să stai cu el în acelaşi loc sau, mai ridicol, să te temi că îţi ia locul? Nu are sens! E absurd! Şi, atunci, cum se poate rezolva această situaţie paradoxală: de a contopii cele două spaţii, cel liturgic sfinţit şi sfinţitor cu cel civil-secular, astfel încât adulţii şi vârstnicii să poată merge de bună-voie în acelaşi timp şi în aceeaşi direcţie cu copii şi tinerii lor?  
  Observând reticenţa faţă de unele activităţi catehetice practice desfăşurate de copii şi tineri în biserică, după zece ani de activitate în cadrul "Ateneului Sfântului Pantelimon", mă întreb dacă nu cumva "progresismul" aşezământului cultural înfiinţat în urmă cu 77 de ani la iniţiativa părintelui Petru Gh. Savin a fost inspirat de "Asociația Creștină a Tinerilor (ACT) România" sau mai precis YMCA România care a prins contur în anul 1919 sub înaltul patronaj al Reginei Maria? Se pare că asociaţia ACT YMCA România s-a bucurat de simpatia şi sprijinul unor intelectuali de prestigiu apropiaţi fraţilor Ioan Gh. Savin şi pr. Petre Gh. Savin, precum istoricul Nicolae Iorga şi pr. Gala Galaction, care au susţinut în egală măsură şi naşterea "Oastei Domnului" (1923). Gala Galaction propunea chiar întemeierea unei mănăstiri a intelectualilor după modelul scriitorilor creştini catolici din Franţa. În felul acesta, credea Gala Galaction, s-ar forma un „mic sinod de propovăduitori ai cuvântului scris” care ar răspândi „pietatea şi energia creştină” pentru a aduce „ordine şi trăinicie” în viaţa fiecărei naţiuni” (Gala GALACTION, Pagini creştine. Ziua Domnului, EIBMO, Bucureşti, 1958, pp. 292-294). Probabil că inspirat de Gala Galaction, fiul părintelui Petru Gh. Savin,  Aurel Savin s-a înscris în asociaţi YMCA România pe care, după căderea regimului comunist din România, a reînviat-o și a redobândit dreptul de proprietate asupra taberei de la Timișul de Sus.  Însă, teologul Ioan Gh. Savin rezolvă tranşant această dilemă: "În chestiunea religioasă la noi - ca şi în cea etnică, nu oraşele sunt cele care hotărăsc problema. Ci satele. (...) ...criticii de la "Viaţa Românească" au şi etichetat de snobism orientarea către un mai pronunţat spiritualism creştin a tinerii noastre generaţii de după războiu. (...) Dar snobism? Fireşte. Odată ce poporul românesc e ateu, ortodoxismul militant al tineretului nnu putea fi decât articolul de împrumut. Şi anume din Franţa...catolică. Vezi, Doamne, el a fost luar dea dreptul de la tomistul Maritaine.  (...) Milioanele de ţărani, care-şi duc viaţa între cele două minuni ale lui Dumnezeu: pământ şi cer, nu au cum să-şi fi deformat simţirea şi judecata. Ei cred. (...) Prin ei, creştinismului este marea putere stăpânitoare a sufletului românesc. Şi cum oraşele noastre nu sunt - în cele ce au ele mai pur şi mai bun - decât o prelungire a satelor, stau şi ele sub puterea călăuzitoare a aceluaişi creştinism creştinism. Dovada ne-o dau acele puternice reacţiuni în care isbucnesc, de sub pasivitatea lor aparentă, aceşti citadini, când îşi simţesc primejduită credinţa străbună. Să-şi amintească numai cineva de brusca reacţiune ivită în acest "frivol" Bucureşti contra provocaţiunii catolice a canonicului Baud, reacţiune care a dus la fondarea "Societăţii ortodoxe a Femeilor române", care aci îşi are originea".  (în Iconoclaşti şi Apostaţi, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1932, p.6-7)Astfel, ţinând cont de buna cuviinţă a ţaranului român, îndrăznesc să afirm că, poate, decizia luată sub auspiciile Duminicii izgonirii lui Adam din Rai, şi anume aceea de a nu mai continua activităţile practice cu copii şi tinerii în biserică, nu a fost luată totuşi întâmplător, ci cu totul proniator! În concluzie, în cele din urmă m-am convins că activitățile culturale și artistice desfășurate până acum în lăcașul de cult trebuie desfăşurate într-un alt spațiu al parohiei, sau într-un spațiu public închiriat pentru acest scop, care mi-ar plăcea, spre exemplu, să poarte numele de "Ateneul Sfântului Pantelimon"! Practic, este vorba de crearea unui spaţiu tampon, de schimb, care ar contribui eficient la catehizarea copiilor şi tinerilor. Până la urmă, ştiţi ce? Nici nu contează! Poate fi chiar şi curtea bisericii! Pentru că, aşa cum am mai spus şi în primul episod, nu avem în vedere atât sensul clasic al unei şcoli şi, în niciun caz aspectul legat de infrastructură, ci concepţia antropologică dezvoltată "prin ochii credinţei" de aceste atenee religioase.




Partea a-4-a: Spaţiul destinat exclusiv cultului nu are niciun scop pedagogic sau copiii pot deprinde în acest loc pedagogia "ascezei"? În biserică, "Ateneul religios" trebuie să pună în practică o pedagogie axată pe asceza creştină!
Care sunt problemele copiilor, care sunt problemele părinţilor şi care sunt problemele Bisericii în acest caz? Regulile aparţin adulţilor, inclusiv Bisericii! Iar, problema Bisericii - determinată de influenţa monahismului răsăritean - este aceea că, preocupată să rămână un loc ascetic în care să se izoleze de lumea laică - spaţiul destinat exclusiv cultului religios nu are scop pedagogic, după cum subliniază ierom. Policarp Pîrvuloiu (în studiu introductiv la Scrieri cu tematică pedagogică, PSB, Basilica, Bucureşti, 2016, p. 52) . În acest caz, ce mai aparţine copiilor? Relaţiile interpersonale, în special cu ceilalţi copii, dar şi cu coordonatorul Departamentului pentru copii şi tineret care le-a trasat responsabilităţi. Oare, mutându-mă direct la soluţie, luând decizia de a nu mai desfăşura activităţi catehetice practice în biserică, nu i-am privat pe copii de lecţia rezolvării problemelor proprii? Sau,nu le-am transmis nişte emoţii negative copiilor? Nu, pentru că, în primul rând, nu există emoţii negative sau pozitive. În al doilea rând, pentru că m-am convins personal de faptul că este mai bine pentru acest program să se desfăşoare într-un spaţiu special amenajat, iar nu într-un spaţiu destinat exclusiv cultului religios pe care Biserica ne-a îngăduit cu răbdarea timp de 10 ani să-l folosim în scop pedagogic. Iar, copiii pot înţelege fără probleme inclusiv acest lucru! Ce putem face noi este de înţelege ce emoţii ne-au năpădit pe toţi - copii, tineri şi adulţi - la aflarea acestei decizii!

Probabil că luând aminte la observaţiile de până acum, adulţii - inclusiv părinţii copiilor - se vor fi întrebat dacă nu cumva am dat "în mintea copiilor". Hei! Dar, te-ai gândit că poate nu e aşa rău acest lucru, mai ales când vrei să cooperezi cu copiii? Problema nu este ce mesaj le oferi copiilor, ci cum faci acest lucru! Să luăm ca exemplu mesajul "libertăţii în Hristos", pe care ne este greu să-l înţelegem noi, adulţii, aşa că ce să mai zicem de un copil. Problema nu este atât a lui "ce oferim", ci a lui "cum oferim". Întrebarea "cum" se referă la alegerea procesului prin care ajungem la ceea ce ne dorim noi să ajungem, spre exemplu la biserică şi care le conferă copiilor libertatea de a alege. "Mergem la biserică pe jos sau cu maşina, tu alegi!", ar fi o metodă sugerată de experţii în parenting de a exersa libertatea într-un asemenea caz. Semnificativ este faptul că - în ciuda faptului că educaţia creştină de astăzi se referă nu doar la iniţierea dogmatică, ci şi la ansamblul formării copilului - tot mai mulţi dintre creştinii zilelor noastre recurg la metodele contemporane de parenting ca la un "pedagog spre Hristos". Acest fenomen se poate justifica prin însuşi faptul că diferenţele între metodele pedagogice folosite în şcolile creştine la care s-au format Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti şi în cele păgâne din antichitate au fost "neînsemnate", după cum constata ierom. Policarp Pîrvuloiu (Ibidem, p. 10)!  Important este faptul că aceşti părinţi, care recurg la "parenting", aleg - şi bine fac - să nu îşi privează copiii de la dreptul de a avea un "pedagog", fapt subliniat şi de Clement Alexandrinul care citează ca argument în acest sens pe Platon care zice "copii să nu trăiască fără pedagog (Platon, Legile, VII, 808 D)" (vezi Pedagogul în Scrieri cu tematică pedagogică, p. 85 ).

Poate că nu întâmpălător Biserica foloseşte pentru deciziile sale denumirea de "canoane" care la orgine desemna băţul drept folosit de meşterii artizani, călăuziţi de principiul exactităţii, la măsurarea "rectiliniarităţii" materialelor din care îşi confecţionau produsele lor. (cf. G.A. RHALLIS, M. POTLIS, Syntagma, vol. VI, Atena, 1859, pp. 5-6). Prin urmare, inteligenţa practică, abilitatea şi ingeniozitatea voluntarului unui ateneu religios necesită folosirea unui "canon". Problema este, ca şi în cazul duplicării fenomenului educaţiei creştine, la ce fel de canon ne referim? La normele evanghelice şi apostolice sau la hotărârile ulterioare care ne învaţă cum se menţin acestea? Ce facem când cele două se contrazic sau, cel puţin aparent, intră în coliziune! Ca şi în cazul principiului traducerii lor, unde este luat în calcul şi "orizontul cultural al traducărorului de canoane" - după cum se exprimă Eugen Munteanu (în Lexicologia biblică românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 16) - cred că un rol major în stabilirea raportului celor două tipuri de canoane îi revine totuşi culturii. Oare câţi dintre preoţii mireni, în sensul preoţi de lume sau lumeşti, nu au resimţit acest lucru? Unii, poate, ca pe o virtute, alţii ca pe o ispită, dacă nu chiar ca pe un blestem! Aceasta pentru că şi cultura, la rândul ei, suportă diverse metamorfoze, iar trecerea de la o viziune culturală la alta, nu este chiar la îndemâna oricui! Oare nu aceasta a fost de fapt şi drama unora dintre "apărătorii Ortodoxiei în timpul comunismului", printre care pot fi enumeraţi şi întemeietorii "Ateneului Sfântului Pantelimon"? Care ar fi soluţia pentru a evita asemenea drame determinate de "metamofozele culturale"? Înţelegerea faptului că "Sfântul Duh este supremul pedagog ce ne iniţiază în tainele cunoaşterii lui Dumnezeu, cu nemărginită grijă şi atenţie la capacitatea limitată de înţelegere a celor educaţi", consideră ierom. Policarp Pîrvuloiu (Ibidem, p. 33)! Cu un astfel de Pedagog s-a luptat Iacov (Facere 32, 29-30), dar nu ca un vrăjmaş, ci ca un învăţător care-o predă lecţia "comportamentului asertiv", pentru ca şi acesta din urmă să devină la rândul lui "un veritabil învăţător al pedagogiei dumnezeieşti", zice Clement Alexandrinul (Ibidem, p. 115-116). Doar printr-o astfel de luptă sfântă, prin care Domnul ceartă, dar nu dă morţii (Psalmul 117, 18), se transmite  toiagul pedagogiei (Ibidem, p. 118). Şi exemple în Vechiul Testament de comportament asertiv de acest gen sunt destule, slavă Domnului!

Ei bine, o astfel de luptă sfântă a constituit-o şi decizia luată, în calitate de coordonator al Departamentului pentru copii şi tineret de la parohie, de a nu mai desfăşura activităţile practice ale "Ateneului Sfântului Pantelimon" în lăcaşul de cult (deşi, rămânde de analizat dacă nu cumva ele se încadrează în ceea este definit ca "artă sacră"!), cu speranţa de a identifica un loc potrivit unor astfel de manifestări. Deşi nu am avut nicio clipă intenţia de a pune punct programului "Ateneul Sfântului Pantelimon", fapt care ar m-ar face susceptibil de josnicie sufletească sau de dorinţă de ceartă, ori de alte neplăceri de genul acesta sancţionate de canoanele bisericeşti, totuşi au apărut temeri şi îngrijorări legate de continuarea acestuia. Cea mai onorantă şi mai draguţă reacţie a fost a doamnei Georgeta Muller, ce care - după trecerea la cele veşnice a doamnei Irina Petrescu - ne-a fost alături şi a muncit cot-la-cot cu noi la tot ceea ce am realizat în cadrul Ateneul Sfântului Pantelimon. Înainte de a enumera beneficiile proiectului "Ateneul Sfântului Pantelimon", aşa cum au fost sintetizate de doamna Georgeta Müller, trebuie să precizez că ea este educatoare (pedagog) în cadrul Centrului de recuperare şi reabilitare neuropsihiatrică din str. Balotului. În această calitate, asistând la unul din programele de asistenţă spirituală desfăşurate în beneficiul celor 150 de tineri internaţi aici, proiect care a inclus şi împărtăşirea lor, se întreba retoric: „Dacă Sfânta Împărtăşanie îi linişteşte pe aceşti tineri internaţi în cadrul centrului nostru de recuperare şi reabilitare neuropsihiatrică, vă daţi seama ce efecte are asupra omului sănătos?”. Revenind la beneficiile programului Ateneul Sfântului Pantelimon, într-o postare pe Facebook, doamna Georgeta Muller făcea următoarea afirmaţie: "Particip de patru ani la aceste evenimente ca voluntar! Sunt specialist în pshopedagogie specială şi asistenţă socială! Pe tot parcursul acestor activităţi am observat efectul benefic psiho-social al acestor activităţi! S-au dezvoltat relaţiile interumane, au putut fii aprofundate cunoştinţe de religie şi istorie a Ortodoxiei, norme de etică şi comportament social, întrajutorare şi respect pentru valorile creştin-ortodoxe şi umane, cunoştinţe de artă muzicală din patrimoniul cultural, piese de teatru, concursuri de poezie, dezvoltarea unor abilităţi manuale şi de art-terapie, activităţi sportive şi multe altele. ...Sper din tot sufletul ca acest minunat proiecte se se deruleze si in continuare!!!".




Bine, bine - se va întreba cineva - dar cu ce vor intra copii si tinerii "Ateneului Sfantului Pantelimon" în anul Marii Uniri? Cu ce simbol religios, cultural si istoric reprezentativ pentru acest eveniment? Ei bine, dacă nu cu un spaţiu special amenajat pentru activităţile lor practice (care să funcţioneze ca un centru social şi cultural), măcar cu această necesitate de dezvoltare în spaţiul destinat exclusiv cultului religios a unei pedagogii axate pe asceza creştină! Şi, cred, nu este puţin lucru. Cum se va face efectiv acest lucru, vom vedea în capitoul următor!

Partea a-5-a: Comportamentul asertiv


Ce a făcut "Ateneul Sfântului Pantelimon" în mod diferit în cei zece ani de activitate faţă de oricare alt Departament pentru copii şi tineret din cadrul altor comitete parohiale? A funcţionat ca un instrument de afirmare pentru copiii şi tinerii din parohie, făcându-i să se simtă importanţi şi să nu creadă nicio clipă că Biserica le-ar putea întoarce spatele, ci, dimpotrivă, aceasta le acordă toată atenţia sa. Fără să facă o obsesie din rolul ei de a-i călăuzi pe copii şi tineri spre Dumnezeu, Biserica trebuie să aibă în vedere totuşi modul în care îi integrează pe copii şi tineri în viaţa ei astfel încât "toţi una să devină în Hristos Iisus" (Galateni 3, 29)! Dacă din activităţile extraşcolare ale copiilor şi tinerilor care implică voluntariat sau deprinderea unor activităţi practice s-ar deprinde un comportament creştin mult mai asertiv, acestea ar avea succes nu doar în rândul copiilor de până la clasa a VIII-a, ci şi al liceenilor şi studenţilor care - după cum se exprima părintele Petru Rareş Bucur, consilier misionar şi comunicare media, în articolul "Zeci de preoţi ortodocşi, şcoliţi pentru a ajunge lideri şi animatori de tineret competenţi" publicat în cotidianul Adevărul din data de 28 februarie 2018 - "se arată dezinteresaţi să ia parte la activităţi organizate de preoţi" (http://adevarul.ro/locale/galati/zeci-preoti-ortodocsi-scoliti-ajunge-lideri-animatori-tineret-competenti-In-constau-cursurile-1_5a9679eadf52022f751024ca/index.html).
 
Zeci de preoţi ortodocşi, şcoliţi pentru a ajunge „lideri şi animatori de tineret“ competenţi. În ce constau cursurile

Citeste mai mult: adev.ro/p4uz2k
Zeci de preoţi ortodocşi, şcoliţi pentru a ajunge „lideri şi animatori de tineret“ competenţi. În ce constau cursurile

Citeste mai mult: adev.ro/p4uz2k
Zeci de preoţi ortodocşi, şcoliţi pentru a ajunge „lideri şi animatori de tineret“ competenţi. În ce constau cursurile

Citeste mai mult: adev.ro/p4uz2k
Întrucât asertivitatea joacă un rol deosebit de important în viaţa socială contemporană - fiind considerată cea mai eficientă metodă de soluţionare a problemelor interpersonale printr-o comunicare directă, deschisă şi onestă -, este firesc ca ea să constituie liantul dintre coordonatorul ateneului religios (care trebuie să aibă în primul rând competenţe pedagogice dacă se doreşte a fi un veritabil „lider şi animator de tineret“) şi restul membrilor acestora, ajutându-i să se cunoască şi să se înţeleagă reciproc. "Ai copii? Educă-i (asertiv - n.n.)!...Şi facem acestea cu toate că pe copiiii noştri, băieţi şi fete, îi iubim cu tărie, îi iubim mai mult decât orice. Cei care vorbesc ca să facă plăcere şi ca să nu supere iubesc puţin (copiii - n.n.)", ne sfătuieşte în acest sens Clement Alexandrinul (Ibidem, p. 128). Dacă în privinţa raţiunii lucrurile sunt clare, în sensul că tot ceea ce se împotriveşte ei este păcat, după cum afirmă Clement Alexandrinul (Ibidem, p. 148), în privinţa emoţiilor lucrurile nu mai sunt atât de simple! Cel mai bine se vede acest lucru în cazul copiilor. În zadar ceri să fie raţional unui copil cuprins de o emoţie puternică, că el nu va pricepe ce-i spui! Singura soluţie este să îl ajuţi să se liniştească sau să aştepţi empatic acest lucru, fără a-l stresa inutil reproşându-i că "nu este logic ceea ce face"! Acest lucru se vede cel mai bine atunci când te confrunţia cu una dintre cele mai acute stări emoţionale umane: furia. Te-ai gândit că în loc să o maschezi, ai putea să o canalizezi astfel încât îi dai un sens constructiv? 


Fie că vrem să recunoaştem sau nu, poporul român este "un popor furios" şi, cred eu, a avut şi are toate motivele să fie astfel. De multe ori, această furie a îmbrăcat formele unor ideologii sau atitudini sociale, dacă nu antisociale chiar, care au pricinuit mult rău tinerilor. Spre exemplu, în trecut, ca profesor, Ioan Gh. Savin a fost terifiat de modul în care se încercau în regimurile totalitare manipularea tinerilor, combătând atât antisemitismul lui A. C. Cuza, cât şi „arhanghelismul“ Mişcării Legionare, considerând că cele două doctrine se află în afara învăţăturii creştine E drept însă că acest creştinism – nota I. Gh. Savin în cartea "Iconoclaşti şi apostaţi contemporani" (Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1932, p. 8) – îşi are părţile lui de umbră şi uneori de deformare. E de ajuns să ne gândim la creştinismul “iudeofob” al d-lui A.C. Cuza, împărtăşit de o mare parte din studenţimea creştină, sau la cel cu totul aparte, al “Arhangheliştilor” d-lui Corneliu Codreanu pentru a ne ilustra afirmaţiile”.  Oare, în zilele noastre, nu tocmai violenţa fizică şi/sau agresiunile sexuale - la care, culmea, inclusiv România "excelează"  - au condus la un răspuns nu tocmai adecvat la problema violenție domestice care încalcă libertatea religioasă și dreptul părinților de a-și instrui copiii în conformitate cu propriile convingeri religioase și morale, aşa cum este Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, numită şi Convenţia de la Istanbul?  Problema este ce se poate face cu furia resimţită? Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care tot mai mulţi "buni creştini" folosesc pe post de antidot "rugăciuna de liniştire a inimii (isihastă)". Şi, ştiţi ceva, acesta este un mod asertiv de canalizare a furiei care merită să fie transmis copiilor noştri. Fabulos! Rugăciunea poate ""să ardă" asertiv hormonii stresului. Acesta este un mod asertiv creştin de a scoate furia la suprafaţă! Un exemplu bun este următoarea aserţiune: "Noi, creştinii ortodocşi, atunci când ne supără cineva nu ne răzbunăm, ci ne rugăm ca Dumnezeu să-i lumineze mintea şi să înţeleagă că a greşit!". În felul acesta nu ignorăm persoana, ci dimpotrivă, dar ignorăm comportamentul ei greşit, indicând valorile pe care noi le apreciem mai mult.

Această lecţie de viaţă românească trebuie predată şi copiilor noştri! Astfel, în loc să le criticăm comportamentul lor în biserică pentru un comportament negativ neintenţinat, ar fi mai bine să fim mult mai atenţi cu persoana lor, ţinând cont de 1) cele trei nevoi: de control, de conectare şi de competenţă şi 2) de cele patru stiluri de învăţat: auzind, văzând, făcând şi predând. În ceea ce ne priveşte, de-a lungul celor zece ani de activitate, în cadrul ateneului nostru religios am combinat toate cele patru stiluri de învăţat ca informaţia să ajungă mai uşor în sufletul copiilor, hrănind toate cele trei nevoi: unii au predat celorlalţi, alţii au desfăşurat activităţi practice, majoritatea au vizionat video-documentare, iar restul au ascultat cuminţi în biserică. Dar nu toţi pot asculta slujba, predicile şi catehezele din biserica. În plus, practica făcută în cadrul ateneului religios ne-a învăţat că nu ajuă la nimic ca în momentul în care ei sunt neliniştiţi şi dau dovadă de comportament negativ neintenţionat, în loc să îî catehizezi respectând cele patru stiluri de învăţat, să începi să faci observaţie spunând de o mie de ori acelaşi lucru, chiar dacă utilizezi argumente logice! Există riscul să dezvolţi ca o contrareacţie exact un comportament negativ intenţionat în copil, care poate trage concluzia că nu contează pentru Biserică şi, din cauza aceasta îşi vede starea de echilibru interior şi, implicit, de fericire ameninţată! Cu alte cuvinte, nu faci decât să-i hrăneşti comportamentul negativ al copilului şi, mai grav, să-i distrugă nevoia de competenţă astfel încăt să ajungă să considere că este incapabil să fie un "bun creştin"! Şi, atunci ce trebuie făcut?

Să fie hrănită nevoia de atenţie, hrănind comportamentul pozitiv! Sigur că e logic ca în biserică să existe disciplină, numai că nu poţi cere asta copiilor, care nu pot să-şi gestioneze emoţiile, şi nici măcar părinţilor pe care îi pui în situaţia critică de a intra în conflict cu aceştia. În această situaţie ai două alternative: 1) fie adopţi un comportament asertiv, care oricum te determină la o atitudine de genul "noi, creştinii, în biserică ne rugăm" (iar tu trebuie să fii primul care dă acest exemplu, dar te dezici de el în momentul în care afirmi că nu te poţi ruga din cauza gălăgiei, după cum afirma mitropolitul Antonie de Suroj) sau 2) fie să modifici mediul, adică să pui la dispoziţia copiilor un mediu sau spaţiu alternativ (în biserică sau în vecinătatea ei) în care să deprindă treptat comportamentul pe cae trebuie să-l adopte într-un spaţiu destinat exclusiv cultului religios. În caz contrar, nu faci altceva decât să îi înveţi pe copii că, atunci când cineva te deranjează în sau afara bisericii, poţi să ripostezi cu vehemenţă, criticându-i comportamentul în detrimentul propriei sale persoane. 

Nu cred că vrem să le predăm copiilor noştri lecţia de a fi nişte "creştini ţâfnoşi", aşa cum nu ne-am dori ca ei să devină nişte "molâi", cum eticheta vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist pe cei cu un comportament "nonasertiv". Ce înseamnă acest lucru? Conrad&Suzanne Potts defineşte persoană nonasertivă acel om care "nu reuşeşte să îşi susţină drepturile sau o face astfel încât ceilalţi îl ignoră, îşi exprimă emoţiile şi părerile pe un ton umil, precaut sau timid şi, în general, întâmpină dificultăţi în a-şi exprima opiniile sau emoţiile" (în Asertivitatea. Cum să rămâi ferm indiferent de situaţie, Editura Trei, Bucureşti, 2017). Ori, atunci când ne-am propus formarea de "buni creştini&buni români" în cadrul ateneului religios numai la nişte oameni slabi, molâi sau nonasertivi care să cultive dublul limbaj potrivit zicalei "Fă ce zice, nu ce face popa!" nu ne-am gândit!


Partea 6: Produsesle "Ateneul Sfântului Pantelimon"

"Mă numesc Sandu Elena, am 22 de ani și am avut norocul să joc alături de alți copii în spectacolele de teatru al căror text a fost scris de părintelui Bogdan. În urmă cu vreo zece ani, cu puțin timp înaintea sărbătorii Nașterii Domnului Iisus Hristos, am avut plăcerea să cunosc două persoane minunate, părintele Bogdan Teleanu și soția dânsului, doamna Cristina Teleanu, oamenii care au pus bazele “ Ateneului Sfântului Pantelimon“. Acest program susține copiii la activitățile în aer liber, departe de tehnologie, și îi ajută să socializeze unul cu celălalt, nu prin intermediul internetului, ci față în față. Prima scenetă la care am participat a fost ” Nașterea Domnului” care a fost jucată pentru prima oară pe data de 25 decembrie 2008 (dacă îmi aduc bine aminte) în biserica "Sfântul Pantelimon", după care au urmat multe altele: "Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon" şi "Sfânta Cuvioasă Parascheva" (ocrotitorii sfintei noastre biserici), "Sfântul Ioan Botezătorul" etc.. În spatele acestor lucruri erau foarte multe repetiții, foarte multă muncă și o mulțime de persoane care ne ajutau cu ținutele, cu îmbrăcatul și aranjatul înaintea scenetelor. Am avut onoarea să fim ajutați și de profesioniști, printre aceştia ocupând un loc de cinste doamna Irina Petrea. Pe lângă scenetele de teatru, părintele Bogdan a adus printre noi și un profesionist în arta desenului, pe doamna Viorica Coplacci, de la care am învățat să pictăm iconițe pe lemn, dar și faptul că în artă, – ca și în viață –, răbdarea și liniștea sunt cele mai importante ingrediente. Alături de acești oameni minunați am reușit să mă dezvolt social, personal și spiritual. Deși am crescut și m-am maturizat, nu voi uita niciodată această experiență minuntă"

"Foarte documentat și interesant! Mulțumiri Părintelui Bogdan pentru efortul alcătuirii materialului de față. Mi-a făcut o deosebită plăcere să îl citesc. Cunosc mai demult preocupările Domniei Sale și mă bucur că atrage atenția asupra importanței deosebite a Slujitorului pentru comunitate și viitorul acesteia. Îmi permit să atrag atenția asupra acestui tip de evocări și ceea ce ele vor însemna pentru generațiile mai tinere decît noi, pentru cultivare dragostei și prețuirii pentru cei ce au fost personalitățile din trecut, spre cinstirea celor ce vor veni. A nu uita, înseamnă a trăi în veșnicie. Fără o continuare firească a verigilor, consider că suntem în agonie...", scria într-o postare pe Facebook din data de 19 martie a doamnei Ileana Stănculescu.
 





BIBLIOGRAFIE


- Hannah Arendt, CONDIŢIA UMANĂ, Editura Idea Design & Print, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2007; 
- Scrieri cu tematică pedagogică, PSB, Basilica, Bucureşti, 2016;
- Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol I-III, Basilica, Bucureşti, 2018;