IN MEMORIAM... PĂRINTELE PROFESOR NICOLAE BORDAŞIU

EXIGENTA PARINTELUI PROFESOR NICOLAE BORDASIU

Într-o prefaţă din 1965 la "Spovedania unui pelerin rus către duhovnicul său", îngrijită de părintele profesor Nicolae Bordaşiu, ni se împărtăşeşte o viziune isihastă a "Ierusalimului cel de Sus", care se subînţelege ca fiind "Împărăţia lui Dumnezeu". "Vieţuind în lumea căderii şi a păcatului, pelerinul merge spre Ierusalimul cel de Sus, în care va intra la sfârşit, în totalitate, trup şi suflet" (a se vedea pentru acest citat ediţia tipărită de AMA AEDITING, Bucureşti, 2014, p. 11). Cât de orb am fost până când am înţeles că este suficientă doar această conexiune pentru ca raţiunea să nu mai pedaleze în vidul teologiei scolastice, ci să se aprindă de la scânteia harului dumnezeiesc izvorât din trăirea rugăciunii!

Şi câte conexiuni de acest gen nu obişnuia să facă la rândul său părintele profesor Nicolae Bordaşiu! O pastoraţie aşezată în lumina trăirii isihaste nu este la îndemana oricui! Mulţi vorbesc, ca şi în cazul vrednicului de pomenire patriarh Teoctist, despre exigenţa părintelui Nicolae Bordaşiu. Eu, personal, nu am cunoscut în persoana lui decât o infinită iubire, tradusă în multă bunătate (nu puteam greşi eu, cât putea el ierta!), a cărui unică sursă era această experienţă mistică isihastă.

Iar dacă această exigenţă a existat, după cum tot ce-i care au experimentat-o povestesc, a fost întru desăvârşirea teologică şi duhovnicească a celor care s-au supus ei. Eu unul nu simt nevoia să mă plâng din această cauză! Restul, adică cei care nu l-au ascultat (şi de câte ori nu am fost şi eu în această situaţie!), s-au confruntat cu exigenţa experienţei personale, care de multe ori s-a dovedit mult mai crudă decât vorba părintelui profesor Nicolae Bordaşiu.

Am fost surprins să constat imixtiunea Sfântului Teofan Zăvorâtul în corectarea şi completarea primei ediţii a "Spovedaniei...". Şi am înţeles! În naufragiul pe marea occidentului creştin, noi, orientalii, vâslim numai cu ajutorul unor astfel de sfinţi ortodocşi. Mărturisesc că aflat în circumstanţe similare cu ale părintelui Nicolae Bordasiu (şi nu numai noi!), fiind la studii în străinătate, m-am descurcat duhovniceşte cu aceleaşi instrumente de lucru ca şi el. Culmea este că, şi unul şi altul, constat eu acum (bineinţeles păstrând proporţiile!), am fost încurajaţi de profesorii de acolo în acest sens! În cazul părintelui Nicolae Bordaşiu, un astfel de profesor a fost Olivier Clément, cel care - după cum îl descrie Preafericitul Părinte Patriarh Daniel - "a ştiut, cu mult talent şi cu multă inteligenţă, să prezinte Ortodoxia omului de astăzi ca fiind credinţa creştină cea mai mistică şi cea mai bogată din punct de vedere duhovnicesc, de o actualitate existenţială fascinantă" (http://www.apostolia.eu/…/mesajul-preafericitului-parinte-p…)

O astfel de strategie de a străbate amalgamul religios şi cultural actual nu este de neglijat, iar tinerii ortodocşi români care au participat la întâlnirile iniţiate de  fratele Roger la Taizé sau în diverse alte colţuri ale Europei cunosc exigenţa cu care le cerea să se pregătească pentru asemenea întâlniri pentru a mărturisi credinţa lor creştin ortodoxă în acele circumstanţe inedite pentru mulţi dintre ei. Ca semn că lucrarea sa a prins rădăcini şi nimeni nu a fost pierdut pe cale în vâltoarea pluralismului religios şi cultural, i-am văzut pe majoritatea acestor tineri extrem de emoţionaţi la înmormântarea bătrânului lor duhovnic. Nu s-au pierdut pe cale, ci, dimpotrivă chiar, aş spune că au o credinţă creştin-ortodoxă mult mai sănătoasă şi mai viguroasă decât a criticilor lor care - oricât s-a strădui - nu mai pot crea o emulaţie spirituală similară cu cea creată de părinţii profesori Constantin Galeriu şi Nicolae Bordaşiu. Cine a ascultat de rigoarea părintelui profesor Nicolae Bordaşiu a simţit cum valoarea propriei credinţe creştin-ortodoxe se verifică în întâlnirile de acest gen, fără să se piardă ceva din autenticitatea ei.

PĂRINTELE PROF. NICOLAE BORDAŞIU, CĂLĂUZA NOASTRĂ PE URMA PAŞILOR PELERINILOR RUŞI. Ioan Gh. Savin, în "Mistica şi ascestica ortodoxă" (Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1996, p. 154), considera că mănăstirile de pe teritoriul românesc, aşa cum au fost cele din Moldova, dar şi din Oltenia, au constituit poarta prin care mişcarea duhovnicească a isihasmului „pătrunde în Rusia, şi de aici în toată Ortodoxia”. 

Această idee o regăsim şi în "Spovedania unui pelerin rus către duhovnicul său" îngrijită de părintele profesor Nicolae Bordaşiu, care l-a avut ca profesor pe acest mare apologet român, însă cu o importantă corecţie: "Isihasmul e răspândit în Rusia de către Nil de Sora - Nil Sorski (1435 - 1508), unda din cele mai mari figuri ale monahismului rus. Căzută mai târziu în uitare, această tradiţie este restaurată la sfârşitul secolului al XVIII - lea de către un alt stareţ, Paisie Velicicovski, instalat în Moldova. Textele isihaste pe care le adună şi le publică în 1794 în Filocalia slavonă, în Dobrotoljubije, îi vor îndruma pe sihaştrii şi duhovnicii ruşi din secolul al XIX-lea. Aceasta va reînnoda astfel legătura cu o veche tradiţie, anterioară rupturii unităţii, şi din care o seamă de aspecte n-au fost străine evului mediu latin" (Prefaţă la "Spovedania unui pelerin rus către duhovnicul său, Editura Ama Aediting, Bucureşti, 2014, p. 10).

În momentul în care a luat contact cu mişcarea Rugului Aprins, părintele Bordaşiu a pornit pe urma paşilor pelerinilor ruşi care numărau printre cărțile lor preferate, cum a fost spre exemplu Serafim de Sarov, Filocalia nemțeană a Sfântului Paisie Velicicovschi, prima din întreaga Ortodoxie. A făcut acest lucru ştiind, după cum nota în precuvântarea sa Mitropolitul Nicolae Corneanu la ediţia "Spovedaniei" îngrijită încă din 1992 de părintele Nicolae Bordaşiu că mistica insuflată ruşilor de Paisie Velicicovschi "a ajutat poporului rus, după revoluţia bolşevică, să reziste teroarei şi persecuţiilor".

Mitropolitul Antonie Plămădeală descrie astfel atmosfera mişcării Rugului Aprins la care a participat şi părintele Nicolae Bordaşiu: "După doi ani, faţa Antimului era alta. (...) A trecut pe acolo profesorul de mistică de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, I. Gh.Savin.(...)Acest reviriment urma să fie încununat de venirea părintelui Ghiuş, şi a părintelui Sofian. (...) în sfârşit, doamna Olga Greceanu, din neamul cărturarilor boieri ortodocşi, „pelerin pe urmele paşilor lui Iisus” şi creatoare aici, la Antim, a mozaicurilor monumentale ce împodobesc azi pridvorul bisericii.Iată climatul în care se desfăşurau întâlnirile de la Antim. (...) Era prezentată mistica rusă cu lămuririle Sf. Serafim de Sarov, cu cele ale lui Paisie Velicicovschi şi neasemuita povestire a nobilului pelerin rus, plecat să experieze rugăciunea inimii, cu Marejcovschi deja amintit şi cu Berdiaeff. ( Sursa: https://rugainimii.wordpress.com/category/rugul-aprins/…/13/)

Aşa s-a ajuns ca un fragment din moaștele Sfântului Serafim de Sarov de la biserica Sfântul Nicolae – Tabacu să fie adus spre închinare credincioșilor la biserica Sfântul Pantelimon – Foișorul de foc din București, cu prilejul sărbătoririi ocrotitorului acestui vechi lăcaș de cult (27 iulie 2018), iar în curtea bisericii noastre să se desfăşoare spectacolul religios Urma paşilor Tăi, o adaptare după jurnalul de călătorie în Țara Sfântă al Olgăi Greceanu.

SEMNE PROVIDENŢIALE. Dacă înmormântarea părintelui profesor Constantin Galeriu, la care am asistat, a fost marcată de apariţia pe cer a unui curcubeu circular în jurul soarelui, mă întrebam rugându-mă dacă şi ce minune s-ar putea petrece la înmormântarea părintelui profesor Bordaşiu, pe care să o pot observa cât mai discret. Şi a fost una pe care vreau să o mărturisesc! 

nmormantarea parintelui Galeriu a fost marcata de aparitia pe cerul de deasupra Bisericii Sfantul Silvestru, in jurul soarelui, a unui curcubeu circular, caracterizat de miile de oameni prezenti la ceremonie drept "o minune dumnezeiasca".

Citeste mai mult: /adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/curcubeu-cerul-senin-despartirea-parintele-galeriu-1_50ba013d7c42d5a663af4544/index.html

Inmormantarea parintelui Galeriu a fost marcata de aparitia pe cerul de deasupra Bisericii Sfantul Silvestru, in jurul soarelui, a unui curcubeu circular, caracterizat de miile de oameni prezenti la ceremonie drept "o minune dumnezeiasca".

Citeste mai mult: /adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/curcubeu-cerul-senin-despartirea-parintele-galeriu-1_50ba013d7c42d5a663af4544/index.html

Citeste mai mult: /adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/curcubeu-cerul-senin-despartirea-parintele-galeriu-1_50ba013d7c42d5a663af4544/index.html

Inmormantarea parintelui Galeriu a fost marcata de aparitia pe cerul de deasupra Bisericii Sfantul Silvestru, in jurul soarelui, a unui curcubeu circular, caracterizat de miile de oameni prezenti la ceremonie drept "o minune dumnezeiasca".

Citeste mai mult: /adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/curcubeu-cerul-senin-despartirea-parintele-galeriu-1_50ba013d7c42d5a663af4544/index.html

Inmormantarea parintelui Galeriu a fost marcata de aparitia pe cerul de deasupra Bisericii Sfantul Silvestru, in jurul soarelui, a unui curcubeu circular, caracterizat de miile de oameni prezenti la ceremonie drept "o minune dumnezeiasca".

Citeste mai mult: /adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/curcubeu-cerul-senin-despartirea-parintele-galeriu-1_50ba013d7c42d5a663af4544/index.html

În mod proniator, Daniela Cristina Cuşi, apropiată duhovniceşte părintelui Nicolae Bordaşiu, mi-a semnalat în 10 noiembrie 2018 faptul că revista "Ararat", periodicul Uniunii Armenilor din România, a preluat mărturia inedită  - lansată prima dată de noi în romanul "Osânda cărţilor" (prefaţat de părintele profesor Nicolae Bordaşiu, la fel ca şi "Fântâna Ortodoxie") şi apoi reluată în cadrul unui colocviu ţinut în urmă cu un an - despre Vasken I care a ajutat biserica Sfântul Pantelimon din Bucureşti (SURSA: http://www.araratonline.com/restituiri-o-marturie-inedita-despre-vasken-i-si-cum-a-ajutat-el-biserica-sfantul-pantelimon-din-bucuresti/?fbclid=IwAR3C7Ttj_UoYjAH3qGpjm2tHFGj9yVnimJfXMAdHToE33egJ5t_l7XXGAHY ). Gestul Danielei Cristina Cuşi de a-mi semnala acest eveniment editorial a primit o semnificaţie aparte în momentul în care publicaţia "Ararat" a revenit cu completări într-o notă  semnată de Mihai Stepan Cazazian la articolul despre donaţia de la biserica Sfântul Pantelimon pe care o redăm integral mai jos:  


"Este bine cunoscut atașamentul Catolicosului Vazken I față de București, iar dragostea sa față de cartierul și străzile copilăriei și-a arătat-o ori de câte ori a avut ocazia.

Cutremurul devastator care a lovit Bucureștiul la 4 martie 1977 l-a afectat mult pe Vazken I. Pentru a alina durerea orașului natal, a dorit să doneze sume de bani pentru două biserici din Capitală, foarte aproape de sufletul lui – Catedrala Armeană și lăcașul copilăriei sale – biserica Sfântul Pantelimon.

Donația pentru biserica Sfântul Pantelimon s-a realizat prin intermediul a doi distinși conaționali – avocatul Vahan Ghemigean, secretar eparhial și prieten intim al Catolicosului, și Vartan Cealichian, arhitect talentat care cu puțin timp înainte terminase proiectarea hotelului Intercontinental din Capitală.

In timpul vizitei efectuate în București, în iunie 1977, Vazken I i-a înmânat avocatului Vahan Ghemigean două donații una de 5 mii de dolari pentru Catedrala Armeană, cealalta, mai mare, de 15 mii de dolari pentru biserica Sfântul Pantelimon. Pentru ca biserica Pantelimon să poată încasa donația, Sfatul Popular cere justificarea avariilor suferite de pe urma cutremurului. Pentru aceasta, Vahan Ghemigean apeleaza la arhitectul Cealichian care întocmește devizul de estimare al cheltuielor de reparație. Arhitectul Cealikian își amintește că biserica Pantelimon nu prezenta avarii atât de mari pentru a fi candidată la dărâmare, punerea ei pe lista demolărilor datorându-se tovarășilor care locuiau în zonă și care erau deranjați de sunetele clopotelor. Drept răsplată pentru efortul depus, arhitectul Vartan Cealichian avea să primească o scrisoare de apreciere din partea Episcopiei.

Cele două vizite efectuate de Catolicosul Vazken I în anul 1977, în București, au fost.
1. Prima – în perioada 30 martie-4 aprilie 1977 Catolicosul Vazken Iul, însotit de Arhiepiscopul Komitas Der Stepanian, s-a aflat în București pentru a participa la funeraliile și înmormântarea Patriarhului Justinian Marina. Vizitează cimitirul Armean care a suferit avarii la 29 de monumente funerare și celebrează pe 3 aprilie, în Catedrala Sfinții Arhangheli slujba de Florii. Participă în aceași zi la ședința comună a consiliilor Eparhial și Parohial

2. A doua – Catolicosul Vazken I-ul, însoțit de Episcopul Arsen Berberian, efectuează în perioada 18-22 iunie 1977, vizită oficială pentru a participa la festivitățiile înscăunării Patriarhului Iustin Moisescu. Pe data de 20 iunie 1977, ține slujbă de rugăciune în Catedrala Sfinții Arhangheli și-i binecuvântează pe enoriași" (SURSA http://www.araratonline.com/nota-la-articolul-despre-donatia-de-la-biserica-sfantul-pantelimon/?fbclid=IwAR0UHI7wABouuxQrwIGx7hfkJLIr5ikpmRvFPKz_wT0SfQbbONul69x5UEo ).                   

Şi, ca şi cum nu era de ajuns, am avut bucuria să constat că însuşi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Românie, în mesajul adresat, duminică, 11 noiembrie 2018, cu prilejul omagierii a 110 ani de la naşterea Patriarhului Vasken I, Catolicos al tuturor Armenilor (1908-2018), a făcut trimitere la informaţia pe care şi noi am prezentat-o în urmă cu un an atât în romanul "Osânda cărţilor", cât şi la colocviul amintit mai sus. Pentru a adunda cât mai multe mărturii de acest gen, prezentăm acest mesaj mai jos:

"Comunitatea armeană din România sărbătorește, astăzi, 110 ani de la nașterea celui de al 130-lea Patriarh Suprem de Ecimiadzin și Catolicos al tuturor Armenilor, Vasken I, care a păstorit Biserica Apostolică Armeană vreme de aproape patru decenii (1955-1994).

Această comunitate pașnică și harnică a armenilor din România a odrăslit în îndelungata sa istorie mari personalități: savanți, scriitori, artiști, medici, arhitecți, politicieni, economiști etc.

Dar este îndeobște recunoscut faptul că cea mai luminoasă și prestigioasă personalitate a diasporei armenești din România este aceea a Patriarhului și Catolicosului Vasken I Balgian, născut la 20 septembrie/3 octombrie 1908 în București.  El s-a remarcat printr-o vastă cultură teologică și filologică, printr-un deosebit zel pastoral și misionar manifestat într-o perioadă extrem de nefavorabilă pentru Biserica pe care a păstorit-o, cu o fierbinte dragoste față de poporul armean, căruia îi aparținea din punct de vedere etnic, dar și cu o foarte caldă și recunoscătoare afecțiune și prietenie față de poporul român în mijlocul căruia s-a născut, în care s-a format și a parcurs primii pași ai slujirii sale sacerdotale ca preot (1943-1947), prelat al Episcopiei Armene din București (1947-1951) și ca episcop al Eparhiei Armeano-Gregoriene din România și Bulgaria (1951-1955).

Primii ani de slujire ca păstor al armenilor din România în timpul celui de al Doilea Război Mondial, iar mai apoi în timpul instaurării regimului comunist ateu de factură sovietică și experiența acumulată în România i-au fost de mare folos în îndelungata sa păstorire ca Patriarh şi Catolicos al Bisericii Armene, între anii 1955-1994.

În calitate de tânăr și nou conducător al eparhiei armene din România, arhimandritul Vasken Balgian a fost primit de Patriarhul Nicodim Munteanu la Reședința patriarhală din București în ziua de 9 februarie 1944, arătându-i-se toată prețuirea și dragostea părintească.
În mod deosebit, arhimandritul și episcopul Vasken Balgian a cunoscut prietenia Patriarhului de vrednică pomenire Justinian Marina, care cu multă înțelepciune și cu îndelungă răbdare a reușit să asigure continuitatea vieţii liturgice şi activităţii pastorale a Bisericii Ortodoxe Române în timpul regimului comunist, dar și să cultive o anumită solidaritate cu celelalte culte religioase din România pentru o mai bună rezistență comună în fața măsurilor antireligioase ale noii orânduiri politice. În această lumină a prieteniei, amintim vizita Patriarhului Justinian Marina în cetatea sfântă Ecimiadzin din toamna anului 1958, la doar trei ani după alegerea noului Patriarh şi Catolicos Vasken I al Bisericii Armene (27 septembrie 1955).

Această vizită a fost repetată câțiva ani mai târziu, între 29 septembrie – 6 octombrie 1966, când din delegația condusă de Patriarhul Justinian a făcut parte şi episcopul Teoctist al Aradului, care, mai târziu, ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, va vizita Biserica Armeniei la invitația Patriarhului şi Catolicosului Karekin I, în perioada 7-11 noiembrie 1996, precum și în anul 2001, la aniversarea a 1700 de ani de la întemeierea Bisericii Armene.

Ca întâistătător al tuturor armenilor, Patriarhul şi Catolicosul Vasken I a vizitat România natală și Biserica Ortodoxă Română de mai multe ori.

Este foarte semnificativ, însă, din perspectiva afecţiunii sale pentru românii ortodocşi în mijlocul cărora a copilărit, un gest emoţionant al Patriarhului şi Catolicosului Vasken I făcut față de biserica ortodoxă Sfântul Pantelimon din Bucureşti, în preajma căreia a locuit când se afla în România.

Aflând de la creștinii armeni din România, care cunoşteau această biserică, faptul că acest lăcaș ortodox este inclus pe lista bisericilor care urmau să fie demolate, din pricina stricăciunilor suferite în urma cutremurului din 4 martie 1977, şi că singura șansă de supraviețuire a sfântului lăcaș o constituie restaurarea sa urgentă, venerabilul Catolikos Vasken I al tuturor Armenilor a trimis, pe adresa parohiei, o donație de 15.000 de dolari, sumă care a însemnat mult pentru salvarea bisericii.

Această relație de frățietate și prietenie adevărată și roditoare, cultivată de vrednicii de pomenire Patriarhul Justinian al României și Catolicosul Vasken I al tuturor Armenilor, precum și de succesorii acestora, este un îndemn pentru românii şi armenii de astăzi de a continua această lucrare spre slava lui Dumnezeu şi armonia dintre popoarele noastre.

În acest sens, evocăm întâlnirea noastră cu Sanctitatea sa Karekin al II-lea, Patriarh şi Catolicos al tuturor Armenilor, la Reședința noastră patriarhală din Bucureşti, în ziua de 5 octombrie 2008, buna noastră colaborare cu Preasfințitul Părinte Episcop Datev Hagopian, conducătorul Arhiepiscopiei Armene din România, precum și relaţia cordială şi amicală dintre slujitorii și credincioșii Bisericilor noastre.

La sărbătoarea de astăzi a Comunității armene din România, prilejuită de împlinirea a 110 ani de la nașterea Catolicosului Vasken I, fiu al României şi părinte spiritual al Armeniei, adresăm Preasfinţitului Părinte Datev Hagopian şi tuturor celor prezenţi cuvânt de aleasă preţuire şi prietenie, dorindu-vă ani mulţi şi binecuvântaţi. 
† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române" (SURSA http://www.araratonline.com/omagiu-adus-memoriei-patriarhului-vasken-i-catolicos-al-tuturor-armenilor-si-prieten-al-romanilor/?fbclid=IwAR0-6hZanRhXO0WLcM9epQjluR-Ul2SYJZ1VG8GRmZKvpSdCvPj-Xnnvju0)

Un moment excepţional în cadrul colocviului amintit s-a petrecut în data de 26 noiembrie 2017, când a fost invitat să participe părintele profesor Nicolae Bordaşiu, un vrednic apărător al Ortodoxiei în vremea regimului comunist din ţara noastră. Părintele Nicolae a mărturisit că a fost coleg la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti cu Vasken I. Pentru că pe vremea aceea era preot la parohie, părintele Nicolae obişnuia să îi împrumute caietele sale de notiţe "ca să vadă cam despre ce a fost vorba la cursuri, relaţia cu acesta fiind destul de apropiată". Într-o înregistrare inedită, părintele Nicolae Bordaşi povesteşte o întâmplare petrecută pe aeroportul din Paris din vremea când se afla la studii în Franţa, iar Vasken I venise acolo în calitatea sa de Catolicos al tuturor Armenilor:  

"Am început să povestim. Nici nu ştii când spui poveşti cum trece vremea!  Armenii se liniştiseră! Îl aşteptau pe Vasken, iar el aproape uitase pentru ce a venit. Atunci a venit un episcop şi i-a spus: "Preafericirea Voastră  aţi venit pentru armeni aici, nu pentru români!". Şi, în felul acesta ne-am despărţit. 

Dar, vreau să vă subliniez  prin aceasta  câtă dragoste şi cât ataşament avea el faţă de Biserica Ortodoxă  Română în care a învăţat, faţă de Ţara Românească unde s-a născut şi a crescut şi în felul acesta îl pomenim acuma la dumneavoastră, fiindcă de la părintele Bogdan Teleanu am aflat şi eu că a fost vecin aici,  cu biserica dumneavostră, gard în gard. 

Este o cinste să ne aducem aminte de el şi felul în care, de mic copil, nu se uita dacă cineva era armean sau român. Desigur, a intrat în biserica Sfântul Pantelimon, iar împreună cu copiii din vremea lui s-au simţit bine aici. La fel şi noi, poemenindu-l, ne simţim bine cu amintirea lui, fiindcă a fost un om vrednic şi a făcut cinste Bisericii"

Nu este prima dată când părintele profesor Nicolae Bordaşiu răspunde invitaţiei noastre de a vorbi despre persoane sau evenimente legate de trecutul bisericii Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti. O confesiune similară ne-a mai făcut în ziua de 18 martie 2015, cu ocazia aniversării a 100 ani de la hirotonia întru a părintelui Petru Gh. Savin, în cadrul unui eveniment la care a participat şi regizorul Nicolae Mărgineanu. Atunci a evocat memoria fratelui părintelui Petru Gh. Savin - renumitul profesor Ioan Gh. Savin, pe care cu siguranţă l-a audiat şi Catolicosul Vasken I: 

"Pe părintele Petru Gh. Savin nu l-am ştiut prea bine decât din slujbă, dar cu Ioan Gh. Savin am avut şi cursuri şi seminarii şi m-am bucurat de lumina învăţăturilor lui. Avea o minte extraordinar de bine organizată şi pot să spun ceea ce nu prea este curent în cursurile de la facultăţi: profesorii, deşi nu se îngăduia lucrul acesta, erau aplaudaţi la oră. Pe profesorul Savin l-am aplaudat de mai multe ori pentru frumuseţea cursurilor pe care le-a expus şi mai ales pentru modul cum ne-a învăţat să fim apărătorii dreptei credinţe!"
  
CONCLUZIE

Mi-a fost foarte greu să "prefaţez" un cuvenit necrolog (nerostit!) celui care mi-a "prefaţat" o nouă viaţă, câştigându-mă pentru credinţa în Mântuitorul Hristos!

Dumnezeul părinţilor noştri s-a îngrijit si s-a îndurat de anii bătrâneţilor Părintelui Profesor Nicolae Bordaşiu! Ajuns la o vârstă când vorbea cu seninătate "ca de pe marginea gropii", Părintele Profesor Nicolae Bordaşiu s-a mutat lin "din moarte la viaţă" în prima noapte după praznicul Sfinţilor Mihail şi Gavriile  (9 noiembrie 2018).

După ce Dumnezeu l-a lăsat mai mult pe pământ ca să ne întărim noi sufle­teşte, iată că Părintele Profesor este de acuma "umbră şi vis"! Dar ce umbră! O umbră despre care numai Grigore Alexandrescu a mai putut scrie în versuri atât de frumos: "Sărutare, umbră veche! primeşte-nchinăciune/De la fiii României care tu o ai cinstit:/Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune;/Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit".

Vremea în­chi­sorii în temniţele comuniste, cu toate urmele pe care i le-a lăsat pe trup, a fost un ghimpe care l-a făcut să-si aducă aminte mereu de moar­te. De atunci a învăţat să privească către ziua de mâine, ca şi cum ar fi ultima, după învăţătura Sfinţilor Părinţi. Şi a aştept-o cu seni­nătate. Nu i-a fost teamă sa vor­beasca despre clipa morţii sale!

Renăscut dupa ce a mai fost odată "în­tre viaţă şi moarte" (august 1997), de data aceasta Parintele Profesor a răspuns decisiv chemării lui Dumnezeu Tatăl. Atunci, numai glasul soţiei sale, doamna preoteasa Rodica, care l-a im­plorat să n-o lase singură l-a întors din această Cale! Acum, însă, s-a dus grăbit să se întâlnească cu Mântuitorul nostru Hristos, despre a Cărui suferinţă printre oameni a predicat neîncetat fie cu vorba, fie cu fapta, învăţându-ne şi pe noi să facem la fel.

Prin înmulţirea rugăciunilor noastre, vorbele lui pline de seva Duhului Sfânt devin mai puternice! Dumnezeu să-l odihnească în lumina cea lina a Împăraţiei Sale!

 
ARHIVA MEDIA

 

 

Dedicaţie______________________

MUTATIS MUTANDIS

I.
Ca să te sfinţesti, şi tu şi locul pe care stai, trimite angelic lacrimile tale lui Dumnezeu.
Arată-i că vrei să faci ascultare de chemările harului Său, aşa cum rezonează ele în sufletul Tău.
Dar, chiar dacă plângi, păstreaza rugul rugăciunii aprins ca să nu te prăbuşeşti în abisul haotic al Infernului plumburiu.
Eliberează-te singur dacă liber vrei ca să fii!
Dar, peste toate, nu compromite memoria duhovnicească a celui ce te vrea înscris în rândul sfinţilor cu ochii înlăcrimaţi şi totuşi atât de vioi! 

  
II
Vreau ca cel ce mi-a năşit mântuirea să fie nemuritor, iar pentru asta o să trăiesc veşnicia precum mă învaţă el.
Atunci o să simt c-am deprins arta de a-nţelege ce mi-a explicat cu mult zel.
Atunci o să simt că trăiesc aşa cum am fost învăţat de cel căruia o să-i fiu mereu fidel.

(Biserica Sf. Silvestru, 12.11.2018)

Un moment excepţional în cadrul colocviului UNITATE SI CONTINUITATE LA BISERICA SF. PANTELIMON s-a petrecut în data de 26 noiembrie 2017, când la colocviu a fost invitat să participe părintele profesor Nicolae Bordaşiu, unul din prea puţinii apărători ai ortodoxiei care mai sunt astăzi în viaţă. Părintele Nicolae a mărturisit că a fost coleg de Facultate atât cu Vasken I, cât şi cu părintele Ioan Pâslaru:

 

Mărturia părintelui profesor Nicolae Bordaşiu despre profesorul Ioan Gh. Savin
____________________________

 I. PREFAŢA părintelui profesor Nicolae Bordaşiu la cartea FÂNTÂNA ORTODOXIEI: 

Precuvântare

          Pentru a construi o fântână, de obicei este nevoie de a pregăti o seamă de elemente. Mai întâi, este nevoie de un bun fântânar, care să aibă darul de a simţi de unde va izvorâ apa cea bună. Apoi, trebuie ca izvorul să fie bogat, să nu sece, să aibă mereu apă din belşug pentru a alimenta fântâna. Apoi, se adaugă celelalte pentru a zidi pereţii fântânii, a face cumpănă cu găleată pentru a scoate apa şi, apoi, se adaugă cei însetaţi.

          Pentru această fântână a Ortodoxiei pe care a scris-o preotul dr. Bogdan Teleanu cerinţele sunt aceleaşi ca pentru o fântână adevărată. Metafora nu schimbă condiţiile.

          Fântânarul este un om în toată firea pe care l-am văzut de copil alergând după o minge când voia să apere o poartă pe un teren de fotbal. Apoi, elev impresionând cu încercările lui literare pe colegii de la Cantemir. După aceea, redactând „Cuvânt de suflet” pentru colegii lui de seminar. Iar după facultatea de Teologie întorcându-se cu teza de doctorat pregătită la Roma, cu care a obţinut titlul de doctor în Teologie la Bucureşti. O pregătire de bun fântânar.

          Izvorul fântânii pe care a construit-o cu material bun este un izvor bogat care se alimentează din Revelaţia divină ce e cuprinsă în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie, în Sfinţii Părinţi. Acestea sunt izvoare inepuizabile. Pereţii sunt consolidaţi de tăria credinţei creştine cu care a lucrat maestrul fântânar. Acesta a scos găleată după găleată până a însumat 71 de teme pe care le-a ordonat alfabetic pentru a-i fi mai uşor celui însetat să găsească ceea ce este necesar sufletului săi să astâmpere setea duhovnicească.

          Parcurgând cu proprii săi paşi un drum lung al căutării şi cristalizării în apa cunoaşterii atât de multe teme, le împărtăşeşte cu responsabilitate celor ce caută un sens existenţei. Autorul, deşi este tânăr, este un om cu bogată experienţă care a străbătut el însuşi zbuciumul căutării şi din fiecare clipă a ştiut să sintetizeze „ceva” care să fie de folos cuiva. De aceea, cu modestie îşi intitulează cartea „Un îndreptar duhovnicesc” în care orice tânăr sau adult poate să afle o lămurire. Ce e adevărul e o întrebare pusă de Pilat, rămasă fără răspuns. Aici, cineva care îşi pune acum întrebarea, împreună cu părintele Bogdan şi prin conlucrarea cu Sfântul Duh, cultivă simţul adevărului eliminând disonanţele cognitive care subminează principiul mântuirii.

          În îndreptar, problemă după problemă, în număr de 71, îşi primesc explicaţii şi răspunsuri, cu temei în experienţa, documentaţia şi cercetările autorului. În modul cel mai adecvat firii fiecăruia poate afla că Biserica îl învaţă ce e bunătatea, bucuria, bunul simţ etc., dar şi cum să alunge elementele negative cum ar fi cleveteala, aroganţa, ispitirea, viclenia etc.

          Toate elaborările din acest volum sunt „cuvinte de suflet”, mărturia unui cercetător mereu în căutarea de sensuri ortodoxe pentru viaţa obişnuită a creştinului, căruia îi oferă această fântână. Orice creştin este într-o continuă căutare a adevăratei trăiri ca apoi să găsească pacea lăuntrică după care să poată începe urcuşul duhovnicesc. Sub povara miilor de întrebări – mai ales tinerii – omul oarecare nu ştie să găsească un liman pentru zbuciumul în care trăieşte şi atunci această fântână îi dă posibilitatea să afunde „ciutura” întrebărilor în această adâncime şi să ridice spre însetatul său suflet găleata plină.

          Dificultăţile acestei lumi care este săracă duhovniceşte, stresul, neliniştile, deziluziile pe care le întâlneşti la tot pasul îl derutează pe omul obişnuit. Demersul pe cae îl întreprinde autorul acestei fântâni este tocmai în sensul de a oferi posibilitatea alungării acestor lipsuri şi ispitiri. Aflăm, din sintetizările fântânii, că divergenţele dintre spirit şi materie, care în mod obişnuit îl dezorientează pe orice om, pot fi înlăturate prin cunoaşterea adevărului şi atunci un ajutor smerit venit dintr-un izvor autorizat îl poate aşeza pe un drum bun. Ori cartea părintelui Bogdan este o fântână indispensabilă omului de acum, din ce în ce mai lipsit de timp, din ce în ce mai agresat de împrejurări.

Aici sunt nu doar elemente pentru o sete obişnuită sau o curiozitate simplă, ci şi gândiri înalte ale unor înţelepţi şi sfinţi părinţi care sunt tot atâtea bune călăuziri. Iar necesitatea conexiunii cu realitatea vieţii (p. 44) este motivată printr-o „cultură a Învierii”, care se opune unei culturi a fricii şi a disperării, pledând astfel pentru un optimism creştin: „lucrăm pentru viaţa noastră de după moarte” (p. 45). Şi, în acest caz, „curajul mărturisirii credinţei în Hristos” este un mod de a trăi şi a depăşi orice greutate care îţi iese în cale. Şi în aceste sfaturi poţi vedea cât este de bună apa din această „fântână”. Pentru că izvorul fântânii este credinţa ortodoxă consolidată în Sinoade şi experimentată în viaţa Bisericii şi mărturisită de sfinţi şi martiri, prin trăitori ai „dorului de Dumnezeu” (p. 37). În această fântână oferită de părintele Teleanu îi găsim să ne ajute să limpezim apele vieţii pe părintele Stăniloae ca şi pe Constantin Noica, pe Dostoievschi ca şi pe Kant, fiecare din ei oferind autorului argumente necesare consolidării unei fântâni adânci şi bogate pentru ca cititorul să poată coborâ în profunzimi şi să privească în sus spre limpeziri de sfinţenie spre a putea elimina decalajul dintre ştiinţă şi meteafizică (p. 105).

Râvna fiecăruia de a folosi conţinutul acestei „fântâni”, care cuprinde uneori analize atât de stringente, va fi răsplătită cu bogăţia de noutăţi care te asigură că în drumul spre mântuire „te ajută sfinţii ca să depăşeşti nuanţe de răutate, de necredinţă, de nepăsare, de îndoială”. Judecăţile de valoare pe care le întâlnim atât de des în aceste meditaţii pe teme atât de actuale conduc la constatarea că toate au fost temeinic analizate şi raportate atât la Sfânta Scriptură, cât şi la doctrina Bisericii Ortodoxe şi apoi confruntate cu aspecte ale vieţii contemporane; iar adesea proiectate peste ceea ce ar putea fi în viitor.  

În rezolvarea oricăror probleme în această lume aflată în plină criză (p. 234) primează „voinţa lui Dumnezeu” care hotărăşte momentul „chemării” fiecăruia spe a I se încredinţa „capitalul”cu care să negocieze în viaţa comună (publică – n.n.), pentru viaţa proprie, pentru mântuire, pentru familie, pentru „împrimăvărarea umanităţii” (p. 118). Uneori „teologia vremurilor” pare să pună în cumpănă veşnicia adevărurilor de credinţă. Autorul discerne aceste probleme, le sesizează şi le pune sieşi şi semenului, dar arată şi orientarea creştină a rezolvării pentru a nu cădea în păcat (p. 147).

Viaţa are valoare dacă e trăită „în Hristos” (p. 224) Care jertfindu-Se pe Sine ne predă tuturor lecţia generozităţii (p. 225).

Şi mai e de spus ceva. Cine citeşte cartea – tânăr sau bătrân – este bine să nu privească poza de pe copertă şi să nu se întrebe despre vârsta autorului ca să rămână cuprinsul fântânii cu aura unor sfaturi bătrâneşti. În această epocă atât de zbuciumată ele sunt binevenite, chiar dacă uneori sunt curajoase şi îndrăzneţe pentru vremea de acum.

Pr. prof. Nicolae Bordaşiu
  

II. PREFAŢA părintelui profesor Nicolae Bordaşiu la romanul OSÂNDA CĂRŢILOR:

PREDOSLOVIE

 Titlul cărţii pe care o avem în faţă este prea incitant ca să nu ne provoace la o meditaţie: Osânda cărţilor! Ce fel de osândă, ce fel de cărţi, cine le osândeşte şi de ce, te poţi întreba în zilele noastre. Şi este normal să te întrebi când, astăzi, librăriile sunt pline de tot felul de cărţi şi nimeni nu le vrea răul. Lectura acestei cărţi demonstrează faptul că până şi cărţile, nu numai oamenii, au fost prigonite şi condamnate la moarte. Sentinţa de osândire a cărţilor a fost gândită la nivel politic foarte înalt.  Scrierile vechiului regim erau controlate de cei care căutau să justifice „exploatarea omului de către om”. În urma unei hotărâri a regimului comunist, toate cărţile scrise de anumiţi autori au fost scoase din biblioteci, din librării, din manualele de învăţământ şi chiar din casele oamenilor şi colectate în vagoane umplute cu tipărituri care au luat drumul fabricilor de hârtie şi celuloză. Aceasta a fost osânda cărţilor!

           Din întâlnirea cu această realitate a osândirii cărţilor, unele fapte au primit o semnificaţie aparte şi, pornind de la vagonul de maculatură, ne duc prin Bucureşti şi, apoi, la închisoarea Aiud, unde îl vom regăsi pe eroul acestei lucrări. Pentru că nu a respectat şi nu a îndeplinit osânda cărţilor, personajul principal al cărţii a fost osândit şi el la teminţă grea. Dacă de mila oamenilor întemniţaţi şi chinuiţi fără nici o vină plângeau rudele şi prietenii, de mila cărţilor arse şi topite cine să mai plângă? 

Şi totuşi, a fost unul: „călăul” care împlinea osânda aruncându-le în cazanul cu clor topit. Este Ţică, omul cu patru clase, care îşi făcuse din lectura acestor cărţi osândite un orizont cultural şi politic, orizont în care căuta să-i orienteze şi pe copiii lui, cărora le citea în şura de paie din cărţile salvate de la osândă. El făcea o ilegalitate atunci când le ascundea în cămara de alimente. Ce dramă profundă se petrecea în sufletul acestui om care, îndrăgostit de „adevărul” din cărţi, s-a hotărât să devină „călcător de lege” şi le-a adăpostit în casa lui. Dar prin acest fapt a intrat şi el în rândul celor care au avut curajul să se opună tăvălugului ideologic ucigător. Prin dragostea lui pentru aceşti osândiţi, cărţile, Ţică şi-a periclitat viaţa şi libertatea. Aşa era în vremea aceea.            Vremea aceea o scrutează autorul care împleteşte firul negru al realităţilor triste cu firul alb al imaginaţiei, al ficţiunilor, care ne poartă din poarta fabricii de celuloză la poarta bisericii din Bucureşti, în amfiteatre universitare sau în săli de tribunal spre a auzi sentinţe de condamnare: zece ani de temniţă grea. Ce dramă sufletească pentru acest om, şi alţii ca el, care a fost despărţit de familie, de copiii mici şi cu brutalitate dus la închisoare unde, peste ani, va lucra jucării pentru copiii liberi, care nu ştiau că jucăriile lor erau fabricate de oameni fără libertate şi fără vină.

          Este ingeniozitatea autorului de a reuni în paginile acestei cărţi muncitori şi ţărani care îşi iubeau pământul, profesori univeristari care se urau pentru motive ideologice, preoţi care iubeau adevărul, gruparea Rugul Aprins de la Antim care a adus în sufletele multora liniştea rugăciunii.

Este surprinzător modul în care autorul, care nici măcar nu se născuse în timpul în care se petrec cele descrise, a ştiut să pătrundă în miezul problemelor istorice şi a avut curajul de a le transpune în scris care, altfel, ar fi rămas necunoscute şi înghiţite de molozul istoriei şi ar fi fost îngropate în uitare.

Tot ce cuprinde lucrarea aceasta, atât de sugestiv intitulată „Osânda cărţilor”, este real. Păstrând proporţia, timpul şi locul ca taine semiştiute, faptele istorisite în roman au fost trăite cu adevărat de bunicul său şi de alţii ca mine, contemporani la Aiud.   

Eu i-am cunoscut pe mulţi dintre cei evocaţi de autor: pe profesorul de aplogetică l-am aplaudat în sala de curs pentru măiestria vorbirii şi frumuseţea gândirii; pe părintele Eugen B., care îşi apăra mitropolitul; pe ministrul P. Constantinescu-Iaşi care – culmea ironiei istoriei – a fost profesor la o Facultate de Teologie şi, mai apoi, ministru comunist; pe Anghel P., primarul de odinioară a urbei în care cazanul care topea cărţile osândite de comunişti şi care, după eliberare, a devenit un rugător în Rugul Aprins şi un mare duhovnic.

Când autorul acestui volum îl dedică memoriei bunicului său şi preoţilor de la biserica Sfântul Pantelimon o face pentru a-şi omagia strămoşul care „s-a împărtăşit în mod clandestin din potirul cunoaşterii”, iar pe preoţi pentru că s-au împărtăşit în mod conştient din potirul iubirii divine. Şi unii şi alţii şi-au dus cu demnitate crucea. Şi împreună cu ei atât de mulţi, alţii.

Fie cu toţii pomeniţi în ceruri!

Pr. prof. Nicolae Bordaşiu