Tulburătoarea poveste a Acatistului Sfântului Pantelimon - Formula AS, iunie 2017

Nr. 1269 , 02.06.2017 - 08.06.2017

Biserica Sfântul Panteli­mon din Bucureşti 

- Puţini credincioşi ştiu că Acatistul Sfântului Pantelimon, grabnic ajutător în vremuri de restrişte şi de boli, a fost scris la Bucureşti, la mijlocul secolului trecut. Autorii, doi mari păstori ai bisericii, au fost aprig prigoniţi de comunişti. Poate că şi de aceea, acatistul are o mare putere pentru români, cei care îl săvârşesc fiind grabnic ajutaţi de Sfânt -

"Când am venit preot aici, în parohie, m-am rugat mult Sfântului Panteli­mon să facă într-un fel să mă lege de această biserică şi de el. Eram proaspăt căsătorit şi îmi doream, fireşte, un copil. Soţia a ră­mas în­sărcinată, am avut atunci o mare bucurie, ne gân­deam deja ce nume să îi pu­nem copi­lului când, într-o noapte, am avut un vis. Am visat că un tânăr ieşea din Sfântul Potir al Împărtăşaniei. Apoi, dintr-o dată, a început să curgă sânge din acel potir. Iniţial, nu i-am dat nicio importanţă visului, dar după câteva zile, soţia s-a simţit rău şi a trebuit să mergem de urgenţă la spital, unde a fost operată. Am aflat abia atunci, de la medici, că pruncul nostru murise de ceva vreme în pântecul ei, iar ea trecea printr-o primej­die de moarte. Putea să facă septicemie şi să moară şi ea. Dar s-a petrecut ceva neaşteptat: credincioşii bisericii s-au adu­nat în jurul nostru şi ne-au ajutat cu rugăciunea, iar soţia a scăpat."

Părintele Bogdan Teleanu este un băr­bat în putere. Un preot cu mul­tă evlavie, dornic să se implice, să ajute, să facă ceva pentru comuni­tatea în sânul căreia păstoreşte. Fire interiorizată şi sensibilă, nu vorbeşte foarte uşor despre încercările şi darurile primite de la Dumnezeu. Îl cunosc însă de mulţi ani, aşa că mi s-a destăinuit. Visul acela cumplit, prin care Sfântul Pantelimon a încercat să îi vestească drama prin care avea să treacă, a avut însă şi un final luminos.

"Am fost atât de bucuros că soţia a scăpat cu viaţă... Am rămas însă cu durerea adâncă a pierderii copilului, un copilaş pe care mi l-am dorit foarte mult şi care a murit fără veste. Aşa că am vrut să îl iau acasă de la spital şi să îl îngrop cum se cuvine, pentru că a fost şi el o făptură a lui Dumnezeu, o per­soană. Dar nu am primit de la spital trupuşorul lui să îl înmormântez. Din păcate, chiar doctorul care i-a salvat viaţa soţiei mele mi-a spus că nu se poate să îl iau acasă, aşa că am rămas cu acea mare durere în suflet, pe care nu mi-o mângâia nimeni. Însă aveam să aflu alinare într-un fel neaşteptat.

La doar o lună după aceste grele încercări, bise­ri­ca noastră a primit în dar moaştele Sfântului Pan­telimon. Şi când au venit sfintele moaşte, m-am rugat din tot sufletul - «Sfinte, ştiu că e o slujbă fru­moasă şi poate ţi-o stric cu rugăciunea asta a mea, dar eu ţi-o spun totuşi. Ştii că mi-aş fi dorit mult o slujbă de înmormântare pentru copilaşul meu, pe care nu am mai apucat să îl ţin în braţe. Te superi dacă mă gândesc că alături de tine, în raclă, este şi sufleţelul lui, şi slujba de astă seară o voi socoti o slujbă de trecere a lui în lumea de dincolo?». După rugăciunea aceasta scurtă m-a podidit plânsul, n-am putut să mă mai abţin. Sfântul însă chiar mi-a împlinit ruga, pentru că s-a înconjurat biserica de trei ori cu racla lui, ca la În­viere, şi apoi a fost o slujbă tare frumoasă, ca un prohod. Marea mângâiere am simţit-o însă atunci când m-am închinat sfintelor moaşte. Eu nu văzusem modelul raclei, pentru că se ocupaseră de ea ceilalţi părinţi care slujesc aici. Dar când am luat-o în mâini, am ră­mas înmărmurit - chipul sculptat al Sfântului Pan­­telimon era exact chipul tânărului pe care-l vă­zusem în vis, ieşind din potir. Culmea este că noi avem în biserică mai mul­te icoane ale sfântului, dar nici una nu seamănă cu tânărul pe care l-am văzut în vis. Doar chipul de pe raclă! Din momen­tul ace­la, am ştiut că Sfântul Pan­­telimon are grijă a­cum şi de sufle­ţelul copi­lului meu, care trebuia să vină pe lume şi nu a mai venit." 

Un album cât o istorie

 Pe străduţele din apropierea Foişorului de Foc, timpul curge altfel în Bucu­reşti. Casele bătrâne, cu fe­restre cu cer­cevele de lemn, trotuarele umbrite de copaci uriaşi, faţadele îmbră­cate în iederă vin din alte vremuri, cu alţi oameni şi alte inimi, care ştiau să bată la unison, "pentru Dumnezeu, ţară şi rege." Părintele Bogdan Te­leanu a poposit aici imediat după ce a fost hirotonit. Uce­nicise în anii studenţiei pe lângă părintele Nicolae Bor­daşiu, de la Biserica Sfântul Silvestru, un duhovnic cu o viaţă cât istoria Ro­mâniei, şi a îndrăgit din prima cli­pă parohia unde fusese numit. Drept locuinţă a primit chiar casa din curtea bise­ricii, o casă cu un singur cat, ascunsă în liniştea aşezată temeinic în jurul sfântului lăcaş. Îşi dorea, aşa cum mi-a spus de la începutul interviului, să se lege din adâncul inimii de biserica ce-i fusese încre­dinţată spre slujire. Să ţeasă între el şi ea pânza aceea delicată de simţire care îi îngăduie păstorului să fie nu numai al soţiei şi copiilor, ci şi al tuturor celor păstoriţi. Începutul L-a făcut Dumnezeu.

Într-una din zile pe când rânduia casa, pe un du­lap vechi a găsit un album cu fotografii alb-ne­gru, îngălbenite de vreme. Era făcut de familia părintelui Gheorghe Popescu Colibaşi, cel care ridicase casa parohială. Locul dădea semne că îl pri­meşte. Acesta a fost firul pe care a purces coborârea în taini­ţele istoriei. "Parohia nu are o arhivă, aşa că nu ştiam prea multe despre istoria ei recentă. Dar în albumul acesta am găsit o însemnare despre «Ateneul Sfântului Pantelimon». Nu­mele m-a fermecat şi l-am preluat când am început să fac în parohie mici piese de teatru cu copilaşii." Părintele Bog­dan Teleanu nu avea de unde să ştie că reîn­nodase o tradiţie răspândită în interbelic.

Trei mărturisitori ai credinţei aproape uitaţi

În perioada interbelică, la doi paşi de Ro­mânia, se derula un infern în care preoţii erau ucişi fără nicio judecată, iar bisericile erau transformate în grajduri. Tăvălugul terorii comuniste din Rusia ame­ninţa să se năpus­tească şi peste ţara noastră. Mulţi nu îi dădeau nicio şansă, credeau că suntem la adăpost, dar au fost câţiva slujitori ai lui Hristos care au înţeles primejdia şi au spus fără ocoliş, pro­fetic chiar: "Atenţie, vin bolşevicii! Ciu­ma roşie se va năpusti şi peste noi!"

Părintele Gheorghe Popescu Coli­başi era în anii aceia preot paroh al Bisericii Sfântul Pantelimon din Bucureşti, unde slujea împreună cu părintele Petre Gh. Savin, mare culegător de folclor, unul dintre cei mai importanţi editori de basme de la noi. Doi bărbaţi arşi lăuntric de un singur foc - să îi apropie pe oameni de Hristos, folosind ca liant şi cultura. Aşa că au înfiinţat un mic periodic al pa­ro­hiei şi un "ateneu al bisericii", prin care răs­pân­deau nu numai credinţa, ci şi dragostea de carte în popor. Căci, spunea părin­tele Petre Gh. Savin: "Între lumea domnilor şi între lumea prostimii era aşezat un hotar peste care se putea trece greu, iar cine-l trecea, sau nu se mai uita îndărăt, sau se uita cu milă totdeauna, şi cu dispreţ uneori. Singura apro­piere o poate face şi a făcut-o numai cultura: cul­tura  desăvârşită şi lămurită prin iubirea de neam, de lege, de limbă, iar nu cultura pospaiului im­provizat din insuficialitate şi importat din mai­muţărie, care pe cât e de ridicolă pe atât e de pri­mejdioasă". Şi pentru că aveau nevoie de un apă­rător ceresc al acestei lucrări misionare, l-au luat drept ocrotitor chiar pe patronul bisericii. Aşa a luat fiinţă "Ateneul Sfântului Pantelimon", care "avea rolul de a pune în lumină prin conferinţe, de ale unor personalităţi din cele mai pricepute, diferite chestiuni de credinţă, învăţătură şi lumină." Celor doi păstori le lipsea însă o verigă cu care să se lege deplin de cer. Patronul lor, mare tămăduitor şi doctor fără de arginţi, nu avea în acele vremuri un acatist al lui, prin care să fie chemat în ajutor. Aşa se face că în 1936, părintele Gheorghe Popescu Co­libaşi a alcătuit împreună cu PS Irineu Mihălcescu, care îi fusese profesor şi cu care era prieten, Aca­tistul şi Viaţa Sfântului Pantelimon. În 1937, ele au şi primit binecuvântarea Sfântului Sinod şi au fost răspândite în toa­tă Patriarhia Română. Anul acesta se împli­nesc 80 de ani de când, cu rugă­ciu­nile lor, cre­din­cioşii orto­docşi români îl cheamă în ajutor pe Marele Mu­ce­nic Panteli­mon. Şi pentru că sim­ţeau prigoa­na a­propiindu-se, cei doi preoţi au aşe­zat în stihurile acatistului rugă­ciuni care să fie folosite ca o for­mă de rezistenţă împotriva comu­nismului, lăsând acatistul ca pe un sprijin pentru cre­dincioşi în faţa ciumei roşii."

Iar ciuma ro­şie nu i-a iertat. I-a luat pe rând, pe fiecare în parte, şi i-a zdrobit în malaxorul ei de fier. Pe părintele Petre Gh. Savin l-au arestat în 1952 şi l-au con­damnat la 60 de luni de închi­soare, într-o colonie de mun­că forţată. Doi ani a stat părintele prin puşcării, iar la eliberare nu i-au mai dat nici pensia, silindu-l să trăiască în mizerie. Pe vlădica Irineu Mihălcescu, ajuns Mitropolit al Moldovei, l-au dat jos din scaun, inven­tându-i pricini imaginare. Mărturisitorul lui Dumnezeu s-a retras la Mâ­năstirea Aga­pia, unde şi-a petrecut ultimele zile. Există indicii că acolo ar fi murit otrăvit de comunişti. Pe părintele Gheorghe Popes­cu Colibaşi l-au ridicat în anul 1960. Nu l-au ţinut închis decât o lună, răstimp în care l-au bătut atât de tare, încât a venit acasă cu o pareză. A slu­jit în continuare la biserică şi a trecut la Domnul în 1974. Trei destine care, aparent, au fost sfărâmate. Doar că Hristos reuşeşte întotdeauna să răzbune răul îndurat cu dragoste în numele Lui. Dar nu o face tot cu rău, ci cu bine.

 Minunile Acatistului

Doamna Elena este un fel de "spirit" bun al bi­sericii Sfântul Pantelimon. Fostul părinte pa­roh o numea, mai în glumă, mai în serios, "dia­coniţă". Nu s-a căsătorit niciodată, pentru că a vrut să îl slujească doar pe Hristos. Nu în mânăs­tire, nu retrasă, ci în lume, amestecată cu durerile şi lacrimile unui neam aflat într-o continuă răs­tignire. Aşa că, atunci când află un suflet ameţit de loviturile răului, îi sare îndată în ajutor. O vorbă bună, o mână caldă, la propriu!, întinsă atunci când soarta te dărâmă şi, mai ales, îndrep­tarea hotărâtă spre Sfântul Pantelimon, cu rân­duiala citirii acatistului timp de patruzeci de zile. Iar rânduiala aceasta face minuni. Mai mici, pre­cum găsirea unui serviciu, atunci când toate spe­ranţele îţi sunt năruite, sau mai mari, precum izbă­virea dintr-o boală grea, care ţi-a furat viaţa, închizând-o în dureri.

"Fiind mai în vârstă, în această biserică au crescut sub ochii mei câteva generaţii de tineri. Şi mi s-a întâmplat să îndrum fete, care doreau să îşi aleagă o meserie, să se facă asistente medicale, pentru că mi se părea o meserie potrivită pentru ele. Şi pentru că le era frică de ce urma după ter­minarea studiilor, ştiau şi ele că e greu să te anga­jezi în sistemul de sanătate de la noi, care e aşa cum e, corupt, eu le spuneam dinainte că Sfântul Pantelimon nu o să le lase fără să îşi găsească un loc de muncă. Şi asta, fără intervenţii, fără cadouri, fără nimic, nimic. Le spuneam să îl slujească aşa cum se cuvine, pentru că el nu rămâne niciodată dator. Acatistul lui are mare putere, şi eu spuneam să îl facă timp de patruzeci de zile. Iar sfântul le ajuta întotdeauna. Nu o să uit niciodată cazul unei fete cre­dincioase, care voia să se an­ga­jeze ca laborant într-un spi­tal din Bucureşti. După ce şi-a luat licenţa, a auzit că există un loc liber undeva. Dar nu cu­noştea pe nimeni, nu avea nicio recomandare. Aşa că a fă­cut patruzeci de acatiste la Sfântul Pantelimon, iar când s-a dus să îşi depună dosarul, s-a întâlnit cu şefa tuturor la­boratoarelor din spital, care i-a zis din prima, fără să o mai fi văzut vreodată: «Pe tine te vreau!». Fără nicio reco­man­dare, fără nimic! Aşa că atunci când a dat examenul, acesta a fost aproape o formalitate. Şi când a semnat contractul de angajare, m-a sunat imediat şi mi-a spus: «Plâng pe stradă de bucurie, că trăiesc minuni, ca în vieţile sfinţilor! Nu-mi vine să cred!». Culmea e că doamna doctor care a an­gajat-o a ieşit apoi imediat la pensie. Nu au apucat să lucreze nicio zi împreună. Dar a vrut să predea cumva ştafeta unei tinere în care a simţit că poate avea încredere. Iar asta numai prin mijlocirea Sfân­tului Pantelimon."

Cea mai şocantă minune a fost săvârşită însă cu o credincioasă de care d-na Elena este foarte apro­piată, o femeie cu mare evlavie la Sfântul Pante­limon, care a trecut, şi ea, printr-o grea încer­care. "Rămăsese însăr­cinată, pruncul era încă micuţ, în primele luni, când a avut un accident - a căzut din tramvai, pentru că era foarte aglo­merat. S-a lovit foarte tare, şi a pierdut sarcina. Abia s-a târât până acasă, dar nu a mers imediat la spital, iar noaptea a avut du­reri foarte mari. Aşa că îl tot striga pe Sfântul Pantelimon să vină să o ajute. Şi, în mijlocul chinurilor şi rugă­ciu­nilor ei, sfântul a venit la ea. Nu visa, era per­fect conştientă şi l-a văzut intrând în cameră. Un tânăr îmbrăcat în veştminte albe, cu părul retezat în dreptul umerilor. Era foarte sobru şi a întrebat-o di­rect - «De ce mă strigi?». «Pentru că mă doare, sfin­te!». «Unde te doare?». Şi atunci ea i-a arătat lovi­tura din coaste, iar sfântul a scos o cutie, a des­chis-o, apoi a scos din ea o sticluţă, a înmuiat de­getul şi a uns-o pe locul loviturii. Când s-a trezit dimineaţa, nu mai avea absolut nimic".

Şcoala de suflete a doamnei Elena

Istorii ca aceasta nu sunt simple cazuri pentru doamna Elena, le-a integrat în viaţa ei. Iar acum, când îmi vorbeşte de creştinii pe care i-a luat de mână pentru a le arăta uşa bisericii, ochii albaştri şi mari i se umplu de lacrimi. Şi se ruşinează de asta şi îşi tot aranjează o maramă neagră, care îi acoperă părul de-acum cărunt. Nu a vrut să o fotografiez, nici să îi public numele întreg. Mi-a spus că a făcut totul pentru Dumnezeu, nu pentru faimă, şi doreşte să rămână aşa. Îmi spune, smerită, că nu e greu, pen­tru că întâlneşte mai ales "oameni aflaţi în suferinţă. Iar când omul e în suferinţă deja pământul inimii lui e arat, pregătit pentru sămânţa credinţei. Suferinţa asta face - ară pământul sufletului! Şi... tu vii şi semeni. Dar trebuie să prinzi momentul, că dacă aştepţi prea mult, iarăşi vin buruienile. Şi tre­buie să ai răbdare cu fiecare suflet în parte. Adică, nu pierzi zile, ci ani! Pentru că omul nu se deschide dintr-o dată. Dar când se deschide, ştii că l-ai câştigat pentru Hristos pe deplin".