POVESTIRI CREŞTINE LA GURA SOBEI. Pentru Aurel cele mai frumoase seri erau acelea în care, mama sa îi citea la gura sobei din Sfânta Scriptură. Culoarea portocalie a jarului, care scânteia vesel, se potrivea în chip minunat cu firul povestirilor biblice rostite cu glas blând de către femeie. Nimic nu părea să tulbure vraja acelei seri. Şi, totuşi, o mână nervoasă avea să smulgă din mâinile evlavioase fermecătoarea carte ţintind cu ea uşa deschisă a sobei care încălzise până atunci atmosfera caldă şi calmă a acelui cămin. Copilul privea cu compătimire filele împrăştiate ale cărţii care se prăbuşise dinaintea gurii flămânde a focului încăpăţânându-se astfel să apuce o altă traiectorie decât cea promisă de furia necontrolată a acelui tată. Era teafără şi promitea astfel şi alte multe ale seri de poveşti minunate care, poate, se vor sfârşi cu un somn liniştit netulburat de furiile tatălui său.
POVESTEA ÎNVĂŢĂTORULUI. Savura cu aceiaşi plăcere inclusiv poveştile spuse în mod candid de către învăţătorul său. Însă, dintre toate, una singură avea să nu o mai uite niciodată. Era vorba despre sacrificiul unei mame căreia i se furase copiii. Plecând în căutarea lor, pentru a primi câte o informaţie despre unde ar putea fi ei, începu să dea în schimb câte ceva din câte avea. În disperarea ei de a-şi afla pruncii răpiţi de o zgrimţurioaică, a ajuns în cele din urmă să îşi dea până şi unghiile, părul şi ochii ca preţ de răscumpărare a copiilor săi. Aurel recunoscuse în această poveste un sentiment pe care îl simţise de mult, şi anume dragostea de mamă. I se părea că mama lui seamănă mult cu cea din povestea învăţătorului.
MOARTEA BUNICII. O cunoscuse prea puţin pe bunica lui, însă, la moartea ei, când i se făcură toate pomenile după rânduială, mintea lui de copil a fost impresionată. Mesele de la pomeni, cu supa de tăieţei pe spată pe care obişnuia să o facă bunica lui sau cu poveştile despre petrecerea celor 40 de zile a sufletului mortului pe lângă casă l-au marcat. Şi, să nu uităm de păcaleala unchiul care - punând într-o farfurioară sare fină netezită cu cuţitul şi aşezându-o la capul sicriului – i-a făcut pe nepoţi să se gândească la sufletul bunicii din solniţă ca la duhul din lampa lui Aladin care le împlinşete orice dorinţă. Apoi, nu avea să uite dumincile petrecute în cimitir alături de rudele care veneau la mormântul bunicii. Datorită acestor momente, în cele din urmă, avea să ajungă să poarte lumina în noaptea Învierii, dar şi în unele duminici şi sărbători.
« ANCHETA » PROFESORULUI DE ISTORIE. Pe vremea comuniştilor, unii dintre creştini se fereau să se afle că merg la Biserică. Această laşitate românească avea să o observe şi Aurel, cu ochii săi de copil. Odată, în şcoala generală, la ora de istorie, profesorul i-a întrebat pe toţi elevii dacă obişnuiesc să meargă la Biserică. Frica, sau poate că doar obedienţa servilă, aşternu peste clasă o tăcere satisfăcătoare pe care conferea profesorului de istorie un aer de învingător. Umilă, se ridică în picioare doar fata femeii care vindea lumânări la pangarul bisericii. Ea îşi mărturisea "păcatul" de a mai merge la biserică din cauza "locului de muncă" al mamei sale. Intrigat de atitudinea colegilor, Aurel fu singurul care mărturisi că merge din convingere la Biserică.
POVESTEA ÎNVĂŢĂTORULUI. Savura cu aceiaşi plăcere inclusiv poveştile spuse în mod candid de către învăţătorul său. Însă, dintre toate, una singură avea să nu o mai uite niciodată. Era vorba despre sacrificiul unei mame căreia i se furase copiii. Plecând în căutarea lor, pentru a primi câte o informaţie despre unde ar putea fi ei, începu să dea în schimb câte ceva din câte avea. În disperarea ei de a-şi afla pruncii răpiţi de o zgrimţurioaică, a ajuns în cele din urmă să îşi dea până şi unghiile, părul şi ochii ca preţ de răscumpărare a copiilor săi. Aurel recunoscuse în această poveste un sentiment pe care îl simţise de mult, şi anume dragostea de mamă. I se părea că mama lui seamănă mult cu cea din povestea învăţătorului.
MOARTEA BUNICII. O cunoscuse prea puţin pe bunica lui, însă, la moartea ei, când i se făcură toate pomenile după rânduială, mintea lui de copil a fost impresionată. Mesele de la pomeni, cu supa de tăieţei pe spată pe care obişnuia să o facă bunica lui sau cu poveştile despre petrecerea celor 40 de zile a sufletului mortului pe lângă casă l-au marcat. Şi, să nu uităm de păcaleala unchiul care - punând într-o farfurioară sare fină netezită cu cuţitul şi aşezându-o la capul sicriului – i-a făcut pe nepoţi să se gândească la sufletul bunicii din solniţă ca la duhul din lampa lui Aladin care le împlinşete orice dorinţă. Apoi, nu avea să uite dumincile petrecute în cimitir alături de rudele care veneau la mormântul bunicii. Datorită acestor momente, în cele din urmă, avea să ajungă să poarte lumina în noaptea Învierii, dar şi în unele duminici şi sărbători.
« ANCHETA » PROFESORULUI DE ISTORIE. Pe vremea comuniştilor, unii dintre creştini se fereau să se afle că merg la Biserică. Această laşitate românească avea să o observe şi Aurel, cu ochii săi de copil. Odată, în şcoala generală, la ora de istorie, profesorul i-a întrebat pe toţi elevii dacă obişnuiesc să meargă la Biserică. Frica, sau poate că doar obedienţa servilă, aşternu peste clasă o tăcere satisfăcătoare pe care conferea profesorului de istorie un aer de învingător. Umilă, se ridică în picioare doar fata femeii care vindea lumânări la pangarul bisericii. Ea îşi mărturisea "păcatul" de a mai merge la biserică din cauza "locului de muncă" al mamei sale. Intrigat de atitudinea colegilor, Aurel fu singurul care mărturisi că merge din convingere la Biserică.
Atunci profesorul, ascunzându-şi iritarea, l-a întrebat de ce crede în Dumnezeu ? Şi, Aurel, spre propria sa mirare, s-a tezit spunându-i acestuia că infinitul are un finit şi că, de fapt, Dumnezeu este cel care ţine în palmele sale, ca un glob de cristal, întreg universul. Aici s-a încheiat ancheta profesorului care nu a mai spus decât că nu va spune nimic în Cancelaria profesorilor de cele ce se întâmpălaseră-n clasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu