SFÂNTUL VODĂ BRÂNCOVEANU, scenariu

SFÂNTUL VODĂ BRÂNCOVEANU

ACTUL I

Acţiunea se petrece la Bucureşti, în palatul Brâncovenilor.

Scena 1

(UN ALTFEL DE BIZANŢ)

VODĂ BRÂNCOVEANU, CONSTANTIN CANTACUZINO, MITROPOLITUL ANTIM

Constantin Brâncoveanu se află încoronat pe tron, înconjurat de boieri, în timp ce mitropolitul Antim Ivireanul se apropie cu paşi mărunţi, sprijinindu-se apăsat în cârjă şi purtând cu evlavie în braţe, în dreptul inimii, o carte mare - Biblia lui Vodă Şerban Cantacuzino, pe care tocmai o tipărise. Cel mai aproape de Vodă stă, de-a dreapta tronului, unchiul său, Constantin Cantacuzino.

MITROPOLITUL ANTIM,

cu glas abia şoptit, plin de pocăinţă, cu capul plecat,

 în faţa  tronului voievodal...

Doamne, cum de nu te-nduri de mine ?

VODĂ BRÂNCOVEANU,

mânios, către Constantin Cantacuzino,

ca şi cum nu l-ar fi observat pe mitropolitul Antim Ivireanul...

Cum crezi, unchiule, că Vodă poate-aşa uşor să-şi scoată

De pe cap a sa coroană ce-o purtară Basarabii,

Ca s-o vadă-nstrăinată de a ţării sale casă,

Fără capul să şi-l piardă ?

STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO,

conciliant,  întinzându-şi braţele rugător

Spoveditul spovedeşte, oare, Vodă ?

Ia aminte, stăpân-nepoate, cum la domneştile-ţi picioare se-nchină

Un vlădică, smerit venind s-o-mpărtăşească pe-a ta fiică !

Cată deci, că Antim Mitropolitul nu-i oareşcare om din ţară,

Ce, prin lacrimi, de păcat, pocăit se spovedeşte !

VODĂ BRÂNCOVEANU,

apropiindu-se de pervazul ferestrei la care  se aflau nişte ghivece cu flori...

Chiar aşa, Vlădică-Antime,

Cum de-ţi călcaşi jurământul ? Care - cui ne spovedim ?

Când venişi în astă ţară, ce, cu a Domnului putere,

O domnim, te legaşi ca la nevoie să ne-ajuţi s-o mântuim !

Dar nu după cum ţi-e voia, ci cum ăst pământ o cere !

Vodă ia o mână de pământ din ghiveci şi o presară înaintea mitropolitului Antim.

MITROPOLITUL ANTIM

Iartă-mă, preabun stăpâne, de cumplita mea orbire,

Întru care a credinţei sfânt’ slujire prea năvalnic m-a împins !

Arătând spre Constantin Cantacuzino…

Ce să fac când întreg neamu-ţi spre-ale ruşilor armate s-a tot dus.

Nu-i firesc a mea credinţă s-o urmez ?

VODĂ BRÂNCOVEANU

O, vlădică,

Tu te-ai îndoit de mine, iar eu să nu mă îndoiesc defel ?

Nu credinţa, dimpotrivă, doar mândria

Şi beția de mărire ale unui alt imperiu poţi sluji în acest fel !

Când n-ai timp şi nici răbdare să înduri o asuprire,

N-ai habar tu ce greşeale poţi să faci fără să vrei !

Iată, ’n drept de pocăinţă, eu te sfătuiesc aşa:

De acu’ şi pân` la moarte să priveşti orice lucrare

Nu atât ca pe-o corvoadă,

Ci cu dragoste să speri că urmaşi-ţi în vecie o vor ţine la preţ mare

Precum însuţi tu făcut-ai când cu har ai săvârşit-o,

Fie ea doar mănăstire…, o tiparniţă…, o icoană… ori, de vrei,

Chiar şi Biblia lui Şerban care pieptu-ţi ocroteşte

Ca un scut de apărare de păgâni şi de mişei.

MITROPOLITUL ANTIM

Cum nu vezi, mărite Doamne,

Că a lumii mişelie preascârbavnic ponegreşte acest veac ?

Toţi ce pătimesc suspină sub a jugului nevoie

Dară nu şi cela care va să-nvie a trecutului Bizanţ !

Şi aşa, cu osteneală, ridicat-am mănăstire. Iar în ea, tiparul cărţii,

Ce cu slavă va să fie cât ne-or cere fraţii noştri

Ce visează-n sfinte vise la Bizanţ după Bizanţ.

O... preasfântă cărămidă !

VODĂ BRÂNCOVEANU,

ridicându-se în picioare de pe tron...

Cu-al cui sprijin, oare, Sfânt Părinte ?

MITROPOLITUL ANTIM,

smerit, coborând glasul,după ce se înfierbântase prea tare

Cu-al domniei tale, Voievoade Constantine, se-nţelege !

apoi adăugă...

Ca vlădică, preţuit-am la acest popor român

Faptul că Hristos coboară într-o lingură de lemn,

Care poate învârtise mămăliga în ceaun,

Ca apoi, frumos sculptată şi adusă la Altar

Să împartă dintr-o pită, un pahar de vin şi-un har,

    Sfânta cuminecătură pentru neamul tău creştin.

STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO,

zemflemitor...

Petru, ţarul ruşilor, se jură că mormântul lui va fi

În Bizanţu-n care turcii stau acum,

Nu în cel pe care-n sântă artă vreţi voi doi a-l construi !

VODĂ BRÂNCOVEANU,

împăciuitor...

Hai, măi nene Constantin,

 Din Valahia să facem un Bizanţ mult mai creştin !

STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO,

revoltat,

Jur că aici e-o-ncurcătură !

Aşa te-am sfătuit, nepoate, sau a venit vremea-n care

Ucenicul îi dă lecţii celui ce e prea-nvăţat ?

Doară, noi, Cantacuzinii, datu-ţi-am tronu-mprumut !

Iară când împrumuţi, nepoate,

Te gândeşti, măcar într-o doară, să mai dai şi înapoi.

Dar zic bătrânii, pe dreptate,

Că pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti !

VODĂ BRÂNCOVEANU,

luând un evangheliar care afla în mâna mitropolitului Antim...

Învăţătura dreaptă aceasta este – şi sper ca vlădica să îţi adeverească,

Că tot ce se zideşte-n lume, oricât de tainic, mai întâi e-n minte !

Aşa cum însăşi Liturghia începe tot cu-un cuvânt, Cel al Scripturii !

Dar, dacă vezi că nu îţi mai plac aceste taine

Mă lasă-n în pace, nene,

Nu căuta să îmi prefaci sfânta lucrare în ceea ce nu-mi e aproape !

Aşa că, unchiule, prezenţa la Curte ţi-o amână,

Ca nu cumva să mă-nfioare teama că pe-acest tron

Brâncovenu nu are loc !!!

Şi, poate, când distanţă vei pune între noi,

Voi întreba de tine.

Abia atunci, când numele-ţi voi fi chemat,

Să vii în pas alergător din nou la mine !

Constantin Cantacuzino iese ruşinat din sală..

Scena 2

(PRINŢUL DE AUR E PĂRINTE)

VODĂ BRÂNCOVEANU, MITROPOLITUL ANTIM, SPĂTARUL MIHAI CANTACUZINO, ŞTEFAN BRÂNCOVEANU, DOMNIŢA STANCA

În sala tronului intră vizirul Ali Paşa - vizită anunţată cu surle şi cu trâmbiţe,  moment în care se aude cum murmură întrebător întreg grupul de boieri. Domnul îl primeşte pe oaspete cu bucurie, iar în semn de respect, în ciuda anilor pe care-i avea, se ridică de pe tron cu vioiciune şi-l întâmpină la jumătatea sălii. Urându-i bun venit, îl roagă să se aşeze pe o sofa de catifea rubinie. În acest timp, vizirului i se aştern la picioare daruri de preţ, care mai de care mai sclipitoare.

CĂPITANUL DOROBANŢ,

anunţând cu voce tare...

Vizirul Ali Paşa e la Curte!

VODĂ BRÂNCOVEANU,

Să intre ! Degrab’ să intre

VIZIRUL ALI PAŞA,

înaintând cu braţele deschise spre tronul voievodal…

Nu ştiu ce să cred despre tine, Bei Brâncoveanu !

Oi fi bun că îmi faci daruri sau rău cum se pârăşte pe la Poartă ?

Oricum ai fi, totuna-i !

Arătând spre coroana pe care o poartă pe cap Vodă Brâncoveanu, adaugă grăbit…

Poţi să-ţi păstrezi pe cap coroana ! Şi poţi domni netulburat,

Căci, cât este Padişahul, prin mila lui Allah, în pace cu toţi vecinii

N-are frică de cădere nici Beiul Valahiei.

Să te bucuri liniştit de domnia cu care sultanul

Pe viaţă te-a binecuvântat !

Strânge darurile şi se retrage semeţ, adăugând cu glas mieros,

dar cântărind lacom o pungă cu bani în mână.

Şi-ascultă, scump Prinţ de Aur, cum eşti numit tu, Brâncovene,

Să păstoreşti raiaua, adică ţara…, cel puţin ca pân-acuma !

VODĂ BRÂNCOVEANU,

după ce uşile se închid în urma vizirului...

În politică, vlădică, nimeni nu are dreptate şi nimeni nu e vinovat !

Izbândeşte nu cel vrednic, ci doar cel ce-i mai puternic,

În rest, Dumnezeu cu mila !

MITROPOLITUL ANTIM,

Marele vizir făcut-a mare cinste Măriei Sale vorbindu-i aşa frumos !

Iată, pleacă, se retrage, şi te lasă glorios

Să domneşti de-acum pe viaţă spre-a duşmanilor regret.

Dar, ce vină ţi se aduce ? Despre ce vorbea vizirul ?

Tot în sala tronului din palatul Brâncovenilor, spătarul Mihai Cantacuzino stă la pupitrul din dreptul ferestrei. Pare a scrie ceva, iar zgomotul făcut de peniţă zgârie auzul tuturor celor de faţă, atrăgându-i atenţia şi lui Vodă Brâncoveanu.

VODĂ BRÂNCOVEANU,

ţintindu-l cu privirea încruntată pe Mihai Cantacuzino...

De când unchiul îşi vinde nepotul turcilor ?

Vă gândiţi şi voi la mazilirea mea, boieri, cum a făcut-o deja, poate, unchiul meu ?

E drept că nici averea lui şi nici a voastră n-au sporit,

Dar nu e vina mea, ci-a patimilor voastre zadarnică dorinţă de mărire.

SPĂTARUL MIHAI CANTACUZINO,

arătându-se indignat că Stolnicul Constantin, fratele său şi unchiul lui Brâncoveanu,

a fost jignit în faţa boierilor...

Zău !? Cum aşa ?!

Dacă aş fi lucrat cu alţii acum la mazilirea ta,

 De la domnescu-ţi scaun, din nou, dat la o parte m-aş afla.

Deci, după cât ai stat pe tron, să mai râvnesc aşa ceva

E mult prea mult şi pentru mine, măria ta !

Mă jur aici că decât să-ţi mazilească turcul coroana de pe cap

Mai bine vină ruşii de sub picioare tronul să ţi-l ia !

Către boierii de la Curte...

Aşa să ştiţi cu toţii: c-o să le scriu să vină-ncoa !

VODĂ BRÂNCOVEANU

Mai bine taci, Spătare, şi piei din faţa mea !

Scandalagiu fără măsură, ce faci din gura-ţi pumn de fier,

Doar de gâlceavă eşti în stare, ca un nebun ce a uitat de Dumnezeu !

Pe cât de sterp ţi-e gândul, pe-atât de otrăvită gura,

Sudalma ţi-este rugă, iar intriga un crez.

Sper însă ca nici Înalta Poartă, nici trimisu-i, să nu-nţeleagă ura

Şi strâmbătatea de care e plină vorba ta

În care-amesteci şi neamuri, şi credinţe, şi puteri,

Uitând de domn, de ţară, de-ale norodului dureri...

Ieşi! Ieşi mai degrabă din astă sală, neîngăduită ţi-e-ndrăzneala !

Dar nu te du departe, căci vorba de acum n-am terminat-o ! 

Spătarul Mihai Cantacuzino iese purtând cu el scrisoarea pe care o ţine strâns la piept.

ŞTEFAN BRÂNCOVEANU

Taică, Măria Ta,

Trist văd cum de zor duşmanii tăi lucrează

Ca într-o plasă de pâre şi de intrigi să te-nchidă,

Să nu găseşti scăpare şi ieşire la lumină !

Aşa că… Ce să mai spun de Vodă Cantemir !?

El tot cu ruşii s-a dat, ca unchiul,

După cum îmi scrie patriarhia de Stambul.

VODĂ BRÂNCOVEANU

Ştefane, fiul meu,

Am suflet greu de atâta veghe,

Şi nu mai pot vedea de un` soseşte primejdia cea mare:

Vânzarea !

Întorcându-se către Mitropolitul Antim Ivireanul...

Dar cum se face că nu m-ai prevenit de asta,

Antime, Sfinţia Ta ?

MITROPOLITUL ANTIM,

Cei ce cârtesc se ţin mai abitir pe lângă Curte

Decât cei care-ţi sunt supuşi, Măria  Ta ! 

Teama că-ţi vei pierde din putere, Mărite Doamne,

Poate-a prostit pe mulţi, dar nu pe mine !

Acum, ca fariserii, se despart de tine.

O, bieţi mişei ce sunt !

Dar te încredinţez, Stăpâne, nu vreau să zic ca ei:

„Nu-i vina mea !”

Presimt că am căzut între tâlhari şi eu,

Aşa c-aştept cu sufletul la gură să-şi vină-n fire,

Să se întoarcă la ce-a fost odat’ în ţara asta:

O lume ce-L avea pe Dumnezeu ca datorie sfântă şi datină de neam.

ŞTEFAN BRÂNCOVEANU

Taică, Măria Ta,

De ce îl mai ţii atât de aproape pe spătar ? 

Pân-acum doar ai tăcut şi ai făcut !

Văzurăm toţi cum pacea cu bani grei s-a cumpărat,

Şi că pe duşmani tu în vileag nu i-ai mai dat,

Ridici de zor biserici şi sfinte cărţi le tipăreşti

Dar propria viaţă chiar nu poţi să o păzeşti ?

VODĂ BRÂNCOVEANU

Doar pentru a ta linişte, Ştefane,

Voi trimite la spătar ochi şi timpane

Să-mi spună ce scrisori vin şi pleacă de la Curte !

Îi face semn unui soldat să iasă şi să-i împlinească ordinul.

Să ştii, fătul meu, aşa:

Când vorbim pe cineva de rău,

Alţi vreo zece râd, la rându-le, de noi,

Căci om făr’ de cusur pe lume nu există, jur !

Să nu râzi niciodată de vreun beteşug, chiar dacă necuratul te-mbie,

Căci nimeni nu-i perfect la trup, ci doar cu minte cusurgie.

Iar prin bătrâni se spune, negreşit,

Că „de cusur s-a folosit de cusur a şi murit...”,

Că „doar purtare-aleasă cusurul în urmă lasă...

Ori „De cusururi gura-i plină şi cu ceartă se termină.”

Şi că „Greu să te cunoşti pe tine când eşti plin de urâciune.”

MITROPOLITUL ANTIM,

Doamne Sfinte, cât îşi mai iubeşti unchii !

Vrea să mai spună ceva, dar în sală răsună vocea domniţei Stanca, care, aiurând din cauza bolii, intră agitată şi, căzând la picioarele tronului în care se afla Vodă Brâncoveanu, începe să povestească speriată visul avut cu o noapte înainte. Vodă le face semn tuturor să iasă. În sală mai rămân soţia, fiii săi şi medicul curţii.

DOMNIŢA STANCA,

aiurând, se prbuşeşte la picioarele voievodului.

Aoleo, taică, ce făcuşi ?

VODĂ BRÂNCOVEANU,

o prinde şi, aşezându-se, îi pune capul în poală, în timp ce îi mângîie părinteşte părul despletit.

Lăsaţi-o să stea !

ŞTEFAN BRÂNCOVEANU,

sărind să o ridice de jos...

Biata de ea, domniţa Stanca…

Taică, Măria Ta,

A fost împărtăşită de vlădica,

Fiindcă-i greu bolnavă sora noastră.

Iart-o, c-aiurează !

DOMNIŢA STANCA,

Cuprinde în palme, rând pe rând, capul lui Vodă Brâncoveanu şi pe ale fraţilor ei, Ştefan, Constantin, Radu şi Mateiaş, care se strânseră, îngrijoraţi şi îndureraţi, în jurul ei.

De ce nu-ţi ţinuşi capul cu mâna ? Uite-l colea, jos…

Ce făcuşi, taică ?

De ce-i trăseşi pe Constantin, şi pe Ştefan, şi pe Radu, după Măria Ta ?

Taică, pe Mateiaş lasă-l ! Lasă-l, că eu nu avui coconi !

Îl crescui de mic şi-l învăţai slovele !

Dar ce făcuşi, taică _! Şi Mateiaş… ?!

Auuuuu, aoleuuuuu !

Nu mai pot să văz atâta sânge, nu mai pot… !

Apoi se prăbuşeşte, fulgerată de moarte, la picioarele tronului, în faţa căruia şade înmărmurit Vodă Brâncoveanu.

VODĂ BRÂNCOVEANU,

Să fie acesta semnul vreunei mari nenorociri… !?

Mă iartă, dragi copii, de timpul vi l-am scurtat cu a domniei treabă !

Căci am fugit de patima puterii ca de ciumă rea

Ce-n întuneric ispiteşte să m-arunce ca într-un un greu păcat !

Şi, totuşi, de-a puterii foame ce-i asmuţă pe boieri

Mă văd silit să-mi pun în joc coroana.

Căci ei vor pătimirea-mi, cu orice preţ, cu-ntregul neam.

Dar ştiu că fiecare fiu devine, la rându-i, ca bărbat,

Un tată ce tiranic va smulge din clipele de viaţă ale propriului băiat !

Mă iartă, Doamne, de se poate !

Până la urmă,

Poate ştia mitropolitul că voi sfârşi să crez,

Precum făcu şi unchiul, într-un Bizanţ rusesc.

Neliniştit, ia un sul pe care se aşază ca să scrie, în timp ce strigă…

Cerneală, vreau multă cerneală,

Să scriu degrabă o scrisoare celor pe care turcii i-au învins !

Scena 3

(MAZIL)

Marţi, 22 martie 1714, în târguşorul lui Bucur, la vreme de seară, o veste fulgerătoare face repede ocolul mahalalelor: în oraş îşi făcuseră apariţia din nou  turcii. Din gură în gură, vestea ajunge până la curtea domnească. Nedumeriţi, oamenii iscodeau să afle motivul venirii osmanlâilor. A doua zi, 23 martie 1714, Vodă Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani. Turcii erau invitaţi să intre în sala tronului. Vodă îi aştepta la praznicul zilei sale de naştere...

VODĂ BRÂNCOVEANU:

Boieri, haideţi, poftiţi din nou la Curte,

Pentru a le ura bun venit oaspeţilor noştri, oricare ar fi ei !

ŞTEFAN CANTACUZINO,

preluând ca un ecou ceea ce se auzea prin geamurile palatului

de prin toate colţurile mahalalelor bucureştene, se aude:

Ce-o mai fi acum ?! Război…?! Domnie nouă… ?!

VODĂ BRÂNCOVEANU,

mustrându-l pe Ştefan Cantacuzino

Ducă-se pe pustii ! Cobitori, purtători de veşti rele !

ŞTEFAN BRÂNCOVEANU,

pentru a-l detensiona pe Ştefan Cantacuzino

Nu, îi doar capugiul, Aga Mustafa,

Prietenul de treabă al lui Vodă Brâncoveanu, tăicuţul meu.

VODĂ BRÂNCOVEANU,

în faţa icoanei aşezate lângă tronul său, murmură în genunchi o rugăciune.

Nu vreau minuni deşarte, Doamne, ci doar dragostea Ta,

Ca să îmi ajuţi ţara când eu nu voi putea !

Şi ştiu, o, Doamne Sfinte, că asta-i o minune

Pe care s-ar cuveni să n-o tăgăduiască nimeni,

Oricât de mult ar vrea.

Se ridică şi se aşază pe tron.

Dar ce s-o mai lungim ?!

Deschideţi larg a sălii uşă să intre Aga Mustafa !

AGA MUSTAFA,

intră val vârtej şi, pe un ton neobişnuit lui Vodă Brâncoveanu, strigă:

Trădare! Sultanu-a fost trădat !

Cum ai putut, tu, om preaînvăţat, să scrii aşa scrisoare ?

VODĂ BRÂNCOVEANU,

calm, invitându-l să se aşeze pe o sofa de catifea rubinie,

Ia loc pe-astă roşie sofa şi-o să-ţi explic !

E o fabulă, fireşte, dar care are tâlcul ei:

În ograda unui om erau multe animale,

Însă, dintre-aceste toate, capra se credea mai tare.

Cât era ziua de lungă, toţi strigau în gura mare

„Capra-i de vină !”, când se strica ceva-n grădină.

Drept urmare, capra-acesta, ispăşind aspră pedeapsă,

Fu legată lângă casă, ca-n grădină să nu pască.

Toate bune şi frumoase, până când, în zi de Paște,

Tot nevinovatul miel fu sacrificat cu zel,

Pe când capra nuclucaşă o luă la sănătoasa.

Mă întreab-atunci, fireşte, de ce oare-n lumea asta

Doar nevinovatu-ajunge să plătească tot cu viaţa,

Chiar şi-atunci când n-are vină.

AGA MUSTAFA,

Stai ! Opreşte ! Nu e timpul de poveste !

Chiar de-mi pare rău ori de ne leagă

Vechi priteteşug, mă iartă, dar ţi-aduc o neagră veste !

Padişahul poruncit-a, din voinţa lui Allah,

Beiul trebuie să se supună …

VODĂ BRÂNCOEVANU,

uitându-se în ochii celui care l-a uluit prin comportament, cere timid explicaţii.

Nu înţeleg !

 AGA MUSTAFA,

pe un ton autoritar,

Spune drept că te supui !

 VODĂ BRÂNCOEVANU,

aproape şoptind...

Da.

AGA MUSTAFA,

în timp cei pune o năframă neagră de mătase pe umerii lui Vodă Brâncoveanu...

Mazil !

ŞTEFAN CANTACUZINO şi BOIERII

Uimiţi, în cor…

O, ce veste rea ! Este semnul mazilirii !

AGA MUSTAFA,

îmbrâncindu-l energic pe Vodă Brâncoveanu, care voia să se aşeze înapoi pe tron.

Locul tău nu e acesta, deci pe tron n-ai ce căta !

VODĂ BRÂNCOVEANU,

ca trezit dintr-un coşmar, sare la una din ferestrele palatului de unde strigă,

Dorobanţi ! Pe unde sunteţi ? Nu mă lăsaţi ! Săriţi !

Dar nu răspunse niciunul. Peste tot era o tăcere surdă, pentru că porţile curţii, uşile spătăriei, totul era păzit de ieniceri

Nu-i nimeni dintre ai mei soldaţi să-mi sară în ajutor !

AGA MUSTAFA,

către boieri

Se gândi la voi sultanul, ca pe-al Moldovei domn,

Racoviţă cred că-l cheamă,

Să îl facă Bei, aici, la voi !

Îl vreţi ?

ŞTEFAN CANTACUZINO,

Noi nu ! Cerem ca noul vodă să fie doar pământean !

AGA MUSTAFA,

Care-i marele spătar Ştefan,

fiul stolnicului Constantin Cantacuzino ?

ŞTEFAN CANTACUZINO,

ieşi dintre boieri şi făcu câţiva paşi spre Mustafa,

Chiar eu !

AGA MUSTAFA,

punându-i mâna pe umăr,

Eşti bei !

Neavând la îndemână caftanul de domnitor, i-l cere lui Brâncoveanu pe al său, însă acesta refuză să i-l dea. Atunci îşi scoase propriul caftan şi îl pune pe umeriii lui Ştefan Cantacuzino.

Iată noul domn al Ţării Româneşti !

VODĂ BRÂNCOVEANU,

 către Ştefan Cantacuzino

Finule Ştefan,

Dacă tot acest necaz este doar o încercare

Prin care Dumnezeu pentru păcate m-a certat,

 Fie voia Lui,

Dar, dacă-i roada răutăţii omeneşti,

 Mă rog ca Dumnezeu să-i ierte pe toţi cei ce m-au vândut !

ACTUL II

Acţiunea se petrece la Constantinopol, în piaţa de pe malul Cornului de Aur.

Scena 1

(SĂMÂNŢA DE SCANDAL)

Piaţa este plină de turci,  mai ales de ieniceri care, cu iataganele scoase, caută să menţină ordinea în rândul mulţimii adunate ca să ia parte la un spectacol barbar: uciderea lui Vodă Brâncoveanu. De faţă sunt şi sultanul şi sfetnicii lui apropiaţi. Privirile tuturor sunt aţintite către mijlocul pieţei, în care se găseşte călăul, cu sabia în mână, gata a îndeplini poruncile sultanului, ale muftiului sau ale marelui vizir, Ali Paşa. Ambasadorii Marilor Puteri, prezenţi şi ei la sinistrul spectacol, citesc un ziar, “Gazette de France”, care titrează, cu litere de-o şchioapă: “Un prinţ român va fi executat pentru că nu şi-a plătit datoriile”. Mitropolitul Antim se apropie de ei şi le aşează pe genunchi Biblia lui Şerban Vodă, dar ei nu par a băga de seamă acest lucru. Lângă ei, cei şase condamnaţi. Despuiat până şi de cămaşa care-i acoperise trupul torturat, fostul domn al Ţării Româneşti este îngenuncheat cu forţa în faţa sultanului. Un semn din partea sultanului şi sângeroasa tragedie începe fără niciun alt ceremonial.

UN AMBASADOR,

arătându-le ziarul celorlalţi.

Uite ce scrie presa noastră cu litere de-o şchioapă:

Citeşte răspicat titlul:

SCANDAL !

Un domnitor român va fi executat pe-al Cornului de Aur mal,

Pentru ca nu s-a achitat de datoria faţă de sultan!

MITROPOLITUL ANTIM,

împărţindu-le ambasadorilor Biblia lui Şerban Cantacuzino

Cum ?! Îl comparaţi pe Brâncoveanu Vodă cu-o coţofană hoaţă,

Când el este, de fapt, un sfânt martir creştin,

Ce ţara şi credinţa şi le-a apărat chiar pân` la moarte ?

Arătând spre ziarul pe care-l ţin în mână ambasadorii…

Acesta-i un ziar ce-mprăştie-ntre oameni sămânţă de scandal!

Citiţi mai bine, luminăţiile voastre, o carte sfântă,

Cum este această Biblie-a lui Vodă Şerban,

Pe care, din porunca Prinţului de Aur, v-am dat-o-n dar!

Se aude Vodă Brâncoveanu cum geme de durerea chinurilor la care e supus.

CĂLĂUL,

torturându-l cu fier roşu pe piept, cu cercuri de metal înroşite în jurul capului,

în faţa copiilor şi a soţiei.

Unde sunt cele 20.000 de pungi cu galbeni pe care sultanul le doreşte ?

Haide, dar, mărturiseşte unde-ţi sunt averile

Şi ce bancheri îţi ascund banii şi giuvaerurile ?  

VODĂ BRÂNCOVEANU,

sătul de atâtea chinuri, are un moment de revoltă sufletească.

Ce poţi să faci când păgubitorul spune că tu însuţi îl păgubeşti,

Aşa, doar să te sperii şi-apoi, de frică, să-i plăteşti ?!

Blestem arunc asupra ta, sultane, ce-atotputernic crezi că eşti

Şi că-a lui Allah voinţă, jefuind, o împlineşti !

AGA MUSTAFA

Este condamnat la moarte beiul Constantin, cu ai lui copii cu tot !

Aţi auzit cu toţii,

A îndraznit să îl blesteme chiar pe-al lui Allah sultan !

VODĂ BRÂNCOVEANU,

Lăsaţi-mi pruncii-n pace, căci bucuria lor vie

Salvează, de cumva mai există, a voastră săracă omenie !

SULTANUL,

Brâncoveanu Constantin, nu mai ai cuvânt acum !

 Nu mai zăbovi-n speranţă, vinde-ţi Legea creştinească

Şi te-oi face domn mai mare peste Ţara Românească!

VODĂ BRÂNCOVEANU,

O, sultane, nu domnia şi-avuţia, ci credinţa mea o vrei ?

Află de la mine: Legea-mi sfântă, strămoşească,

Nu o las nici mort, cum spune vorba veche românească !

Apoi, îmbărbătându-şi fiii

Fiţi viteji, feţii mei, căci am pierdut tot ce-am avut, ca rost,

Ne rămâne doar credinţa dreaptă în Hristos

Ca sufletul să-l mântuim !

În timp ce spune aceste cuvinte, se aude iataganul călăului, care se izbeşte violent de butuc. Brândoveanu vede cum cade mai întâi capul lui Ianache Văcărescu, sfetnicul său apropiat, apoi al lui Constantin, al lui Ştefăniţă şi al lui Radu, fiii săi

Harul Tău, Domane, în pruncii care-acum îmi mor,

Românilor să le ursească o viaţă demnă, creştină, luminoasă !

Tatăl cenuşii şi duşmanul Luminii să nu se mai zorească

A tulbura în ţara mea pacea duhovnicească !

Taina luminării Tale să ne fie de acum un rug aprins,

Ce drumul spre-nviere ni-l pregăteşte prin martiriu. Amin !

MATEIAŞ BRÂNCOVEANU,

fiul cel mai mic, care abia împlinise 14 ani, se aruncă îngrozit în genunchi, rugându-l  pe sultan să-l ierte

Dă-mi voie, tată, să mai trăiesc puţin !

Decât să mor creştin fără de vină,

Mai bine-n turc să mă prefac !

SULTANUL,

schiţând un fals gest de generozitate

Îl las pe fiul tău credinţa să îşi schimbe şi o să îl sui pe tronul Valahiei !

VODĂ BRÂNCOVEANU,

împietrit de atâta durere, dar neînduplecat

Tu să îl laşi pe Matei credinţa să îşi schimbe ?

Eu îi sunt tată doar !

 Din os domnesc de Brâncovean nimeni credinţa şi-o vinde

Ca pe o marfă-n târg, sultane, ia aminte !

Căci la noi duhul veşnic, nu viaţa pământească,

E mai de preţ în mântuirea creştinească !

Rămas ultimul, Constantin Brâncoveanu îşi pleacă singur gâtul sub paloşul călăului.

Mă rog, Doamne, să plouă cu lacrimi preacurate

Pe ale noastre trupuri moarte

Şi astfel, să-Ţi văd Chipul şi să Te simt aproape !

Şi, chiar dacă mândria m-a mai orbit, în treacăt,

Eu tot Lumina-Ţi, pururi, n-am încetat s-O caut !

Privesc spre Înviere prin lacrimi de durere,

De apă şi de sânge,

Ca pe o altă cruce.

Şi simt acum nu moartea, ci viaţa-n veşnicie

Chemându-mă din pământeasca, vremelnica-mi domnie

Întru a Ta Putere, Doamne, şi-a Ta Împărăţie,

Şi cum Iubirea-Ţi sfântă tot duhu-mi năpădeşte

De tot păcatul urii şi-al răzbunării pe veci mi-l izbăveşte !

Se aude lovitura metalică a iataganului,

care îi retează capul plecat pe-o buturugă de lemn uscat…