Zilele teologului apologet Ioan Gh. Savin: 30 de ani de activitate didiactică într-un centenar istoric

PROIECT DE VALORIFICARE A GENERAŢIEI MARII UNIRII - "#30 de ani de activitate didiactică într-un centenar istoric"

În perspectivă, Departamentul pentru copii şi tineret "Ateneul Sfântului Pantelimon" intenţionează să organizeze evenimentul cultural-religios Zilele teologului apologet Ioan Gh. Savin la biserica „Sfântul Pantelimon“ - Foişorul de Foc din Capitală. 

 

Sperăm ca evenimentul să cuprindă o sesiune de comunicări ştiinţifice, lansări de carte, expoziţie de icoane şi foto-documentară. În acest sens, adresăm un apel călduros tuturor celor care l-au cunoscut direct şi indirect pe profesorul Ioan Gh. Savin, preoți, cercetători, istorici, profesori și rude, să ne transmită comunicări despre marele teolog şi apologet sau orice informaţie sau material care ar putea avea legătură cu acesta (cărţi, fotografii, corespondenţă).
 
Tema propusă spre dezbatere în cadrul lucrărilor simpozionului parohial "Ioan Gh. Savin" pentru anul acesta este dedicată împlinirii a 100 de la debutul activităţii didactice a teologului Ioan Gh. Savin ca profesor de română şi germană la liceul din Bolgrad, imediat după Pacea de la Bucureşti şi revenirea Basarabiei în hotarele României (1918). După exact 30 de ani, profesorul Ioan Gh. Savin şi-a încheiat brusc cariera  didactică la Bucureşti, de unde este pensionat forţat în anul 1948. Astfel, printr-o coincidenţă fatidică, anul 2018 reprezintă totodată şi împlinirea a 70 de ani de la încetarea activitătăţii sale didactive.    

Zilele dedicate profesorului Ioan Gh. Savin se vor încheia cu un pelerinaj "Pe urmele lui Ioan Gh. Savin", care presupune identificarea casei din care a fost arestat în anul 1950 (str. Culmea Veche, nr. 4, sector III, Bucureşti) sau a celei în care a trăit în utlimele sale clipe de viaţă marele teolog apologet (posibil Str. Popa Rusu nr. 20). 

*** 

 În anul 1918, atunci când ţările româneşti care s-au întregit prin "actul Marii Uniri" într-un unic stat numit România, Ioan Gh.Savin îşi începea activitatea didiactică ca profesor de română şi germană la liceul din Bolgrad, imediat după Pacea de la Bucureşti şi revenirea Basarabiei în hotarele României. 

De ce românii ar trebui să îşi aducă aminte în acest an de profesorul Ioan Gh. Savin? Din aceleaşi motive pentru care omenirea ar trebui să-şi amintească de cele mai cumplite orori comise de regimul comunist, pentru ca să nu se mai repete vreodată experienţe de genul celor care au condus la moartea a 100 milioane de persoane în întreaga lume şi la arestarea, numai în ţara noastră, a peste două de milioane.

 De ce să ne aminim acest lucru într-un an în care celebrăm Centenarul Marii Uniri de la 1918? Pentru că majoritatea făuritorilor Marii Uniri de la 1918 şi toţi cei care au susţinut acest proiect de ţară au sfârşit după 1945 în temniţele comuniste, printre aceştia numărându-se şi profesorul Ioan Gh. Savin. 

Aurel Savin, nepotul lui Ioan Gh. Savin într-o notă biobibliografică întocmită pentru ediția din 1995 a cărţii "Iconoclaști și apostați contemporani" notează următorul aspect important din biografia marelui teolog apologet: "După izbucnirea războiului franco-german în 1914, Ioan Gh. Savin cere, şi obţine din ţară o amânare a încorporării în vederea pregătirii şi susţinerii tezei de doctorat la profesorul Ernst Troeltsch, cu titlul "Die Religions inhalte eines Systems der Werte", pe care o susţine (cu un real succes), primind certificatul de doctor în teologie şi filozofie al Universităţii din Heidelberg. În 1915 se întoarce în ţară, unde este declarat „nesupus la încorporare”, dar în faţa dovezilor prezentate este absolvit şi trimis la Şcoala de ofiţeri de la Ploieşti şi apoi la regimentul din Galaţi, iar pe urmă pe front".

Despre acest aspect din cariera sa militară, Ioan Gh. Savin a scris într-o "Notă autobiografică" din 22 noiembrie 1967, publicată în finalul ediției "Mistica apuseană" (Sibiu, 1996), următoarele: "...Cum lucrarea scrisă fusese aprobată de comisia examinatoare și găsită bună și suficient notată, a trebuit să plec în țară întrucât amânării acordate îi trecuse termenul și fusesem dat „nesupus” la legea recrutării. N-am mai îndeplinit formula investirii publice a titlului de doctor care, mai ales aici la Heidelberg, se făcea cu un deosebit fast. Starea de război în 1915 începuse să se arate cam nesigură pentru Germania, mai ales după retragerea de pe Marna, și tot mai alarmant și pentru cei sortiți să se grăbească din cauza războiului. Ni s-au eliberat simple certificate cu aprobarea examenelor date și a lucrării scrise aprobate, conferindu-ni-se titlul de doctor. Am fost asimilat acestora și mi s-a eliberat și mie un astfel de certificat, cu care am sosit în țară în toamna anului 1915. Aici m-am prezentat la cercul de recrutare, unde fusesem dat ca „nesupus la încorporare” dar, luându-se în considerație situația mea specială, m-a „amnistiat” și trimis la școala de ofițeri de rezervă de la Ploiești. (...) 
...O întâmplare neprevăzută a făcut să pătimesc, adică să fiu scos din cadrele acestei școli, atât de mult căutate și râvnite și, la care fusesem trimis din „oficiu”. Am fost trimis la regimentul 51 Galați căruia îi aparțineam (un regiment care "pentru vitejia și avântul cu care au luptat atât ofițerii, cât şi trupa, în aprigele lupte de la Mărășești din anul 1917" a fost decorat cu cea mai înaltă distincție de război, Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III - n.n.), ca simplu soldat și pus să învăț instrucția ca orice recrut care pentru prima oară pune mâna pe armă. 
„Întâmplarea” de care am pomenit și care a dus la îndepărtarea mea din școala militară de la Ploiești, a fost cea care urmează. Având într-o duminică, după o lună de școală, „liber”, am venit la București și, întâmplător, am asistat la o întrunire care se ținea în sala Dacia, întrunire ținută de oameni de diferite nuanțe politice, în special conservatori, care erau în opoziție și care cereau intrarea noastră imediată în război, alături de „aliați”. 
Prietenia dezvoltată ulterior cu poetul Octavian Goga şi marele istoric Nicolae Iorga demonstrează clar, dacă mai era cazul, faptul că Ioan Gh. Savin a făcut parte din "generaţia Marii Uniri".  Astfel, se pare că, în anul 1920, prietenul său, Octavian Goga, pe atunci ministru al cultelor, i-a propus să intre nu doar în colegiul de redacție al revistei "Cuvântul" - care era editată de minister și difuzată gratuit în fiecare parohie -, ci să devină şi Inspector General la Ministerul Cultelor, unde deja activau: Nichifor Crainic, Gala Galaction, Vasile Voiculescu ș.a. Această experienţă a reluat-o în anul 1937, atunci când tot la solicitarea poetului Octavian Goga, desemnat prim-ministru la vremea aceea, a acceptat numirea sa ca subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale într-o guvernare scurtă ca un fulger (29 decembrie 1937 - 10 februarie1938). Interesant este faptul că Ioan Gh. Savin nu a mai vrut să continue această experienţă deşi atât patriarhul Miron Cristea, cât şi mareșalul Ion Antonescu i-au făcut propuneri de a face parte din noi echipe de guvernare. Pentru activitatea politică întreprinsă, la 5 mai 1950, a fost arestat de organele Securităţii RPR şi încarcerat la Sighetu Marmaţiei sub pretextul că a întreprins „activitate intensă împotriva mişcării muncitoreşti”. Adevărul era însă altul!
"Ei bine, toată această istorie (legată de numele lui Ioan Gh. Savin - n.n.) Petre Constantinescu-Iaşi şi-a dorit-o ştearsă odată cu arderea tuturor cărţilor care aveau de-a face cu provinciile istorice româneşti Basarabia şi Bucovina. Odată pentru că aşa i-a cerut propaganda rusească, iar a doua oară pentru că-l încurca teribil în cariera sa politică. În tot acest răstimp, exceptând o scurtă perioadă de rearestare şi o vreme în care a fost pe front, Petre Constantinescu-Iaşi nu a făcut altceva decât să ducă o adevărată campanie de reabilitare a propriei persoane. Avea să reuşească acest lucru abia în decembrie 1944, în momentul în care a fost fost reintegrat în învăţământul universitar.  
Răzbunător, primul lucru pe care îl făcu Petre Constantinescu-Iaşi atunci când ajunse ministru al propagandei a fost acela de a desfiinţa catedra la care preda profesorul de apologetică, forţându-l să se pensioneze.
(...)
Profesorul (Ioan Gh. Savin - n.n.) s-a interesat de cele ce se petreceau la mănăstirea Antim. I se părea extraordinar faptul că încă mai exista o oază de libertate. Rugul Aprins rămăsese ultimul dintre aşezămintele culturale care încă nu fuseseră dizolvate. Însă, odată cu moartea Patriarhului Nicodim, la 27 februarie 1948, părea că se stinge şi ultima speranţă de libertate a profesorului.  Apologetul, ajuns la vârstă de 65 de ani, avea să fie arestat doi ani mai târziu, în noaptea de 5/6 mai 1950. Evenimentul a creat rumoare în epocă, fiind cunoscut sub numele de „Noaptea demnitarilor”. Atunci a fost arestată cea  mai mare parte din secția de istorie a Academiei Române, dizolvată încă din 1948. La ora 00:35, în baza unui ordin expediat direcţiilor regionale, s-au organizat 38 echipe a câte 6 tovarăşi, repartizaţi astfel: 115 de la Şcoala DGSP, 40 de la Direcţia Securităţii Capitalei şi 63 de la Direcţia IV. S-au dat instrucţiuni scrise fiecarei echipe şi formele pentru operaţiuni în plicuri. În acea noapte au fost arestaţi liderii opoziţiei şi toţi foştii miniştri începând din anul 1918 până la 6 martie 1945.
Printre academicienii arestaţi s-a numărat şi profesorul universitar de apologetică. După ce i-a fost percheziţionată locuinţa şi i s-au confiscat peste 12.000 de volume, precum şi toate bunurile, profesorul a fost dus în arestul din subsolul clădirii Ministerului de Interne (devenit mai târziu sediul C.C. al P.C.R., iar din 1990, sediul Senatului), şi introdus singur într-o  celulă. Din arestul M.A.I., a fost îmbarcat într-o duba nr. 16964 cu care a fost dus la penitenciarul Sighet. În dubă mai erau alte paisprezece persoane. Acum,  Petre Constantinescu-Iaşi putea să-i ia locul liniştit şi la Academie!
(...)
Momentul de cotitură l-a reprezentat publicarea ideilor lui Petre Constantinescu-Iaşi în „Expunerea de motive“, cuprinsă în „Raportul către Rege“. Potrivit acestei expuneri de motive, pe motiv că au în conţinutul lor idei fasciste sau dăunătoare bunelor relaţii cu Naţiunile Unite (a se înţelege URSS), sute de mii de volume sunt arse în întreaga ţară, pentru a fi înlocuite cu milioane de alte volume de propagandă ruseşti.", explicam într-un fragment din romanul "Osânda cărţilor" (Editura Cuvântul Vieţii, Bucureşti, 2017).