În data de 11 noiembrie 2019, la Palatul Patriarhiei, a avut loc
Conferința pastoral-misionară de toamnă cu clericii din București și
județul Ilfov. După ce a rostit un cuvânt dedicat Anului comemorativ al
patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de
cărți bisericești, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oferit
slujitorilor sfintelor altare mai multe sfaturi practice privitoare la
activitățile din parohii și în societate, legate de o bună şi eficientă
pastoraţie a credincioşilor. De reținut faptul că Patriarhul României
i-a îndemnat pe preoții bucureșteni să manifeste interes față de chipul
și lucrarea pastoral-misionară desfășurată de predecesorii de la parohia
în care slujesc.
Astfel, urmănd îndemnul Preafericitului
Părinte Patriarh Daniel din cadrul acestei conferințe
pastoral-misionare, organizată sub titulatura 2019 - Anul comemorativ al
patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor
de cărți bisericești”, facem cunoscute informațiile strânse până în
prezent referitoare la înaintașii preoți de la biserica Sfântul
Pantelimon - Foișorul de Foc din București.
În momentul de față ne concetrăm atenția asupra strângerii de
informații despre PR. NICOLAE MARINESCU (.....– + 17 iulie 1921).
Cu speranța că vom fi ajutați în continuare cu informații de acest gen, prezentăm lista preoților de la parohia noastră:
LISTA PREOŢILOR DE LA BISERICA SF. PANTELIMON - FOIŞORUL DE FOC din Bucureşti
Ivan ot Silvestru 1790
Stan 1799
Nedelcu 1800
Nicolae 1804
Ion 1808
Toma 1809
Nicula 1813
Gheorghe Bălănescu 1814
Costache Stoenescu 1817
Anghel 1829
Muşat 1829
Panait 1830
Barbu 1842
Herea 1845
Pârvan Stoian 1851
Ştefan 1853
Enache 1856
Nicolae Matei 1856
Nicolae Nicoreanu 1860
Hristache 1865
Hristea 1865
Petre 1865
Constantin Anghelescu 1865
Constantin 1866
Istrate Stănescu 1869
Ştefan Penescu 1882
Constantin Ionescu 1890
Gheorghe Pohrib 1898
Păun 1907
Nicolae Marinescu 1921
Gheorghe Creţu 1922
Gheorghe Popescu Colibaşi 1926-1974
Petre Savin 1941-1949
Vasile Popescu Diacon 1942
Gheorghe Sorescu 1950-1974
Ioan Pâslaru 1974-2000
Ion Stănculescu 1975-2008
Ivan ot Silvestru 1790
Stan 1799
Nedelcu 1800
Nicolae 1804
Ion 1808
Toma 1809
Nicula 1813
Gheorghe Bălănescu 1814
Costache Stoenescu 1817
Anghel 1829
Muşat 1829
Panait 1830
Barbu 1842
Herea 1845
Pârvan Stoian 1851
Ştefan 1853
Enache 1856
Nicolae Matei 1856
Nicolae Nicoreanu 1860
Hristache 1865
Hristea 1865
Petre 1865
Constantin Anghelescu 1865
Constantin 1866
Istrate Stănescu 1869
Ştefan Penescu 1882
Constantin Ionescu 1890
Gheorghe Pohrib 1898
Păun 1907
Nicolae Marinescu 1921
Gheorghe Creţu 1922
Gheorghe Popescu Colibaşi 1926-1974
Petre Savin 1941-1949
Vasile Popescu Diacon 1942
Gheorghe Sorescu 1950-1974
Ioan Pâslaru 1974-2000
Ion Stănculescu 1975-2008
Programul catehetic CARTEA
DIN BLOG
(FIȘA 1/2019)
_________________________
IN MEMORIAM: Pr. Gheorghe Pohrib
(n. 8 aprilie
1857 - + 1926),
Date biografice:
Părintele
Gheorghe Pohrib s-a născut la 8 aprilie 1857 în satul Matca, Tecuci, într-o
familie de răzeși. Era deja diacon când a venit la București, unde a urmat și
Facultatea de Teologie. Potrivit ”Anuarului”, editat în anul 1909 de
Administrațiunea Casei Bisericii la Tipografia Cărților Bisericești, Părintele
Gheorghe Pohrib a fost numit paroh al bisericii Sfântul Pantelimon - Foișorul
de Foc din București în data de 1 mai 1898, fiind adus de la biserica Radu Vodă
din București.
În anul 1906 a
publicat teza de licență intitulată ”Scurtă expunere a învățăturii despre
Sfânta Treime în Vechiul Testament”, susținută de părintele Gheorghe Pohrib în
fața unei comisii alcătuită din domnul dr. Ioan Mihălcescu, domnul dr. Badea
Cireșanu, domnul dr. Drag. Dimitrescu, părintele stavorfor Constantin Nazarie
și domnul dr. G. Boroianu.
A avut patru
copii: Smaranda, Maria (Mimi), Elena și Ștefan, care a trăit până la 100 de
ani.
După trei ani
de la pensionarea sa, părintele a murit de pneumonie în anul 1926.. A fost
înmormântat în cimitirul ”Reînvierea” - Bucur Obor ,
alături de soția sa, Maria Pohrib.
Programul catehetic CARTEA
DIN BLOG
(FIȘA 2/2019)
_________________________
IN MEMORIAM: PR. NICOLAE MARINESCU
(.....– + 17 iulie 1921)
Date biografice:
Pr Nicolae Marinescu, probabil, s-a născut în familia pr. Marin Marinescu, primul paroh al bisericii Sf. Gheorghe -"Capra" şi soţia sa Eftimia. Mai înainte de a veni la biserica Sfântul Pantelimon, în aprilie 1921, atât părintele Gheorghe Creţu, cât şi părintele Nicolae Marinescu slujiseră şi la biserica Sfântul Gheorghe - Capra din Bucureşti, ambele biserici aflându-se în Protoieria Sector II Capitală. Aici, atât el, cât şi părintele Nicolae Marinescu[1] şi-au pus nădejdea în ajutorul Cuvioasei Parascheva de la Iaşi, pe care, ulterior, au ales-o ca al doilea hram al bisericii Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti, unde au slujit după război. În Jurnalul său de front, părintele Gheorghe Crețu notează că în data de 28 decembrie 1918 îl vede pe ”colegulul N. Marinescu prăpădit, slab şi disperat că nu ştie nimic despre nevastă”. Datorită părintelui Nicolae Marinescu, biserica a fost împrejmuită cu soclu de beton pe care s-a așezat un grilaj oferit de către Primărie, care fusese mai înainte la Ateneul Român, conform periodicului ”Ateneul Sfântului Pantelimon”, nr. 7 – 8/noiembrie - decembrie 1941. Despre preotul Nicolae Marinescu din București (Regimentul 74/80 Infanterie), locotenentul Iordăchescu a scris că „în timpul diferitelor lupte, personal, cu arma în mână, a luptat alături de trupă dând dovezi de curaj. A stat în tranșee nopți întregi, încurajând trupa în nopțile cele mai aspre” (Pr. Grigore N. Popescu, Preoțimea română și întregirea neamului, vol. 1, Tipografia Vremea, 1940, p. 101)
Programul catehetic CARTEA DIN BLOG
(FIȘA 3/2018)
_________________________
IN MEMORIAM: Pr. Gheorghe Crețu
(n. 1880 - +
1956),
Date biografice:
Preotul căpitan în rezervă Gheorghe C. Creţu s-a născut în 1880 în familia preotului Constantin Creţu din comuna Ciulniţa (judeţul Muscel). În
anul 1904 s-a căsătorit cu Filofteia, fiica preotului Dumitru Popescu din
Bucureşti, cu care a avut doi copii: Corneliu (1905 - 1949) şi Iliana Nineta (1909
- 1988). Termină Facultatea de Teologie în anul 1906 şi devine profesor
secundar de religie la Liceul Lazăr
din Bucureşti din anul 1919. În ziua de 13 august 1916 este mobilizat
la cu ordinul nr. 343 al Batalionului 6 Vânători,
regiment pe care l-a însoţit până la 1 iunie 1918 când s-a decretat
demobilizarea, fiind înaintat căpitan asimilat pe ziua de 1 iulie 1917 (cf. ordinului
Marelui Cartier General nr. 11171 din
7 iulie 1917).
Părintele
Gheorghe C. Creţu a fost unul dintre cei 250 de preoți ortodocși români care au
însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari, făcând parte din soborul
de preoţi condus de arhimandritul Gurie Grosu care a oficiat în Catedrala Naşterii Domnului din Chişinău
slujba de Te Deum care a consfinţit „marele
act istoric” al Unirii
Basarabiei cu România din 27 martie 1918, votat în această zi
istorică de Sfatul Ţării.
Analizând
informaţiile pentru care Tudor Constantin, autorul cărţii Eroi
argeşeni în reverendă, s-a documentat la Arhivele Militare Române (fond Inspectoratul Clerului Militar,
dosar 206, dosarele 23 şi 42 passim, U.M. 02405, Piteşti), suntem de părere că părintele Creţu
C. Gheorghe (1880-1956), parohul bisericii Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc
din Bucureşti, merită să fie considerat pe drept cuvânt unul dintre bravii eroii în reverendă ai Primului Război Mondial. De
la 20 februarie 1919, părintele a fost chemat în mod excepţional şi numit
predicator al lagărului de Carantină morală Cotroceni prin ordinul Serviciului
religios al Marelui Cartier General nr. 454. A îndeplinit această misiune până
în februarie 1920, când prin ordinul nr. 14366/27 II 1920 a fost numit
predicator şi la Regimentul 18 infanterie Gorj, iar în 1921, predicator la 4
unităţi cu sediul la Regimentului 2
Artilerie Malmeşan.
De
altfel, pentru modul cum a ştiut să-şi facă datoria pe front, preotul Gheorghe
C. Creţu a fost decorat cu «Coroana României» cu spade în gradul de cavaler, cu
înaltul decret regal nr. 4157/1917 (brevet nr. 1172/1917) şi «Crucea
comemorativă a Războiului 1916 – 1918» cu brevet nr. 32859/1921.
Din
anul 1922 este numit preot paroh la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc
din Bucureşti unde desfăşoară o activitatea deosebită,
Între
anii 1922 - 1926, sub îndrumarea părintelui Gheorghe C. Creţu şi a arhitectului
G. Vasilescu, bisericii Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc i se adaugă
pridvorul deschis şi cafasul, se auresc crucile, se repară ferestrele de la
turle, se refac ferestrele de la sfântul locaş şi se pun vitraliile actuale (în
număr de 8), se împrejmuieşte curtea bisericii cu soclu de beton pe care se
aşează actualul grilaj (care împrejmuia cândva Ateneul Român), se pavează curtea, se instalează lumina electrică,
se introduc 24 scaune de stejar, se introduce apa, se înveleşte cu tablă, se
reface faţada şi temelia la exterior. Ca semn al amplelor lucrări desfăşurate
de părintele Gheorghe Creţu, în arhiva parohiei Sfântul Pantelimon-Foişorul de
Foc se mai păstrează o fotografie din anul 1926 care ilustrează lucrările
desfăşurate la pridvor.
Pentru
toate aceste fapte menţionate până în acest punct al descrierii noastre, în
data de 18 aprilie 1932, primul patriarh al României, Miron Cristea, îi oferă
crucea patriarhală părintelui Gheorghe Creţu.
De altfel, o să-l regăsim pe părintele Gheorghe C. Creţu alături de
patriarhul Miron Cristea în data de 20
iunie 1937 cu ocazia sfinţirii paraclisului liceului Mihai Viteazul (în prezent
Colegiul Național “Mihai Viteazul”) din Bucureşti, unde era profesor de
religie.
Numele
părintelui Gheorghe Creţu apare într-un Proces Verbal nr. 18566/1940 din Cartea
funciară din 1940. După ce în anul 1844, parohia Sfântul
Pantelimon-Foişorul de Foc primise în posesie şi cu titlul de
cumpărare de la Casa Grigore Ghica aproape întreg terenul de care dispune
şi astăzi, după aproape o sută de ani, părintele paroh Gheorghe
Creţu a fost cel care a cerut înscrierea în cartea funciară a dreptului de
proprietate asupra terenului în suprafaţă de 3 665 mp şi a bisericii Sfântul
Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti, precum şi a două corpuri de casă pe
baza posesiunii şi cu titlul de cumpărare de la Casa Grigore Ghica în baza unor documente printre care se numară şi
sinetul din 10 aprilie 1844 „Vapseaua de
Negru nr. 216”.
De
asemenea, numele părintelui Gheorghe Creţu mai apare şi în primul număr al
periodicului Ateneul Sfântului Pantelimon
din anul 1941, într-un articol care face referire la evenimentul instalării ca
paroh a părintelui Gheorghe Popescu-Colibaşi şi ca preot slujitor a părintelui
Petru Savin.
În
data de 14 iunie 1936 în comuna Budişteni (judeţul Argeş, satul Leordeni) se
înfiinţa Căminul Cultural „Marele Voievod
Mihai de la Alba-Iulia". Un rol important în conducerea şi în
activitatea acestui Cămin cultural l-a jucat pr. Gheorghe Creţu care,
“pensionar şi proprietar în această comună”, devenise preşedinte al acestui
cămin, deşi “trăia în Bucureşti”. Culmea este că, inspectând Căminul Cultural,
la 26 aprilie 1944, Petru Gh. Savin, în calitate de inspector în Fundaţia
Culturală Regală „Regele Mihai I", remarca „înţelegerea şi spiritul de
armonie ce există între c. pr. paroh Constantin Badea şi ceilalţi membri ai
sfatului de conducere" şi, remarca, în mod special, „interesul ce depune
P. C. pr. prof. Gh. Creţu", ce era preşedintele Căminului
Cultural. La 7 mai 1944, într-o şedinţă a Sfatului prezidată de
preşedintele Gh. Creţu, la care participă şi pr. I. Coman, profesor la Facultatea
de Teologie din Bucureşti, refugiat în comună, se comunică faptul că primarul (Ioan
Teodorescu) acceptase să predea Căminului Cultural vechiul local de primărie
care trebuia însă reparat. Inspectând Căminul Cultural la 2 iulie 1946,
inspectorul Iordache Răducu consemna că acesta are un „local propriu bine
întreţinut şi aranjat". Dar, la 26 noiembrie 1946, I. Vlad
Basarabeanul, inspector judeţean al Căminului Muscel, făcea cunoscut Căminului
Cultural Budişteni că, potrivit legilor în vigoare, „Gh. Creţu nu mai poate fi preşedinte, întrucât nu trăieşte în
localitate”. În locul lui Gh. Creţu, care rămâne preşedinte de onoare,
Sfatul căminului alege, la 26 ianuarie 1947, ca preşedinte activ pe înv.
Constantin Alexandrescu.
Trecând
la cele veşnice în anul 1956, părintele Gheorghe C. Creţu a fost înmormântat
alături de părinţii săi, în cimitirul bisericii din Budişteni.
De la părintele Gheorghe Crețu ne-a rămas un extrem de prețios Jurnal de front care cuprinde modul în care s-a derulat zi-de-zi cariera militară a unui preot confesor
din timpul Primului Război Mondial, de care părintele Teleanu Bogdan-Aurel s-a
îngrijit să-l descifreze și să fie publicat în anul 2018 la editura „Cuvântul
Vieții„ iar soția lui, Teleanu Cristina să-l promoveze prin realizarea filmului
Jurnal de front, producție Trinitas Tv. În acest context, merită remarcată în deosebi
grija pe care părintele Gheorghe C. Creţu a purtat-o soţiei sale Filofteia,
şi celor doi copii minori ai săi, Corneliu şi Iliana Nineta, în condiţiile
aprige ale războiului. Dacă cele două războaie mondiale nu i-au fost fatale
părintelui Gheorghe C. Creţu, moartea prematură a fiului său, Cornel, cu
siguranţă i-a grăbit sfârşitul. În ziua de 2 martie 1949, biroul local de
securitate din Lupeni îl reţine pe Cornel Creţu, de profesie inginer chimist,
sub pretextul că a interpretat la pian compoziţii muzicale interzise de
propoaganda comunistă. Suferinţele îndurate pe durata anchetei – asupra căreia
biroul judeţean de securitate Deva a ridicat un serios semn de întrebare - au făcut ca la data de 11 august 1949 acesta,
la vârsta de 43 de ani, să se stingă din viaţă în Spitalul de boli pulmonare
din Sibiu.
Programul catehetic CARTEA
DIN BLOG
(FIȘA 4/2008)
_________________________
IN MEMORIAM: Pr. GHEORGHE POPESCU-COLIBAŞI
(18 martie 1900 - 4 decembrie 1974)
Date biografice:
Părintele
Gheorghe Popescu-Colibaşi s-a născut la
18 martie 1900 în comuna Colibaşi – Ilfov, ca cel de al şasele copil al
preotului satului de pe malul Argeşului, care, la rându-i, se trăgea dintr-o
familie în care vrednicia preoţiei s-a transmis din tată în fiu. Este posibil
ca tatăl lui, ”părintele Gheorghe Popescu, să fi fost preotul bătut, chinuit de
bulgari, dus la malul Argeșului spre a fi înecat pentru bani, care cu mare greutate
a scăpat din mâinile lor, fugind la București unde s-a prezentat comandaturii germane
cerând ocrotire pentru sătenii săi” în timpul Primului Război Mondial, după cum
relatează preotul Grigore N. Popescu în ”Preoțimea Română și întregirea
neamului” (vol. II, Tipografia Vremea, 1940, p. 167).
A urmat
cursurile Seminarului „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti (1913-1921), în
paralel cu Şcoala Normală din Bucureşti, iar în 1922, pe cea de bacalaureat a
„Liceului Matei Basarab”.
Între anii
1921-1925, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, obţinând
licenţa cu teza de eshatologie despre Sfârşitul lumii după ştiinţă şi Biblie.
În paralel cu
teologia, a urmat cursurile Facultăţii de
Litere - Secţia Istorie şi Geografie,
precum şi Seminarul Pedagogic Universitar.
În perioada
1922-1926 lucrează ca funcţionar la Casa
de Credit a Poştelor şi la editura Cartea
Românească.
La data de 24
octombrie 1926 este hirotnoit diacon, iar la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, (26 octombrie
1926) a fost hirotonit preot şi duhovnic de Arhiereul Tit Simedrea chiar în
Sfantul Altar al bisericii Sfântul Pantelimon –
Foişorul de Foc din Bucureşti. Avea să slujească la această biserică vreme de
peste 48 de ani.
În data de 27
iulie 1928, cu o parte din zestrea soţiei, prezbitera Victoria, a început
ridicarea casei parohiale din curtea bisericii Sf. Pantelimon şi a terminat-o
de construit cu contribuţia enoriaşilor. Împreună cu soţia sa a crescut cu
dragoste şi grijă pe cei trei fii, care au ajuns oameni de nădejde, devotaţi
Bisericii şi ţării.
În anul 1941
a fost numit ca paroh la biserica Sfântul Pantelimon – Foişorul de Foc din
Bucureşti, calitate în care s-a ocupat de lucrările de restaurare ale
bisericii, grav avariată de cutremurul din 1940. Patriarhul Nicodim i-a
conferit rangul de iconom-stavrofor.
În 1942, biserica a fost legată cu fier. Cu acest prilej,
au fost făcute străni noi, s–a introdus un clopot nou (1943) în locul celui
vechi, luat de armatele nemţeşti în timpul ocupaţiei din 1916–1918. Patriarhul
Nicodim i-a conferit rangul de iconom-stavrofor.
În vremurile
în care comuniştii au ajuns la putere în ţara noastră, din nefericire, la fel
ca şi ceilalţi preoţi de la Biserica „Sfântul Pantelimon”-Foişorul de Foc,
părintele Gheorghe Popescu-Colibaşi a devenit o victimă a fostei Securităţi.
După ce confraţii săi, părinţii Petru Gh. Savin şi Gheorghe Sorescu, intraseră
în „colimatorul” fostei Securităţi, în noaptea de 18 spre 19 aprilie 1960, i-a
venit rândul şi părintelui Gheorghe Popescu-Colibaşi să fie pus sub acuzaţia de
„favorizare la uneltire contra ordinii sociale" (ACSAS, fond Penal, dosar
nr. 59925/2, f. 5). De fapt, era vorba de o „bâlbâială” a fostei Securităţi
care l-a costat pe părintele Popescu-Colibaşi libertatea şi sănătatea (idem,
fond Penal, dosar nr. 59925/3, f. 10). Fusese confundat cu preotul Dumitru
Popescu, slujitor la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul~ de pe şoseaua
Pantelimon, riscând să fie acuzat pe nedrept că a desfăşurat „activitate
legionară”. Datorită acestei erori, elucidată în cele din urmă la
interogatoriu, fiind confruntat cu profesorul Nicolae Popescu, care primise
ajutorul bănesc al preotului respectiv, a stat în închisoare numai o lună. La
11 mai 1960, părintele Gheorghe Popescu-Colibaşi a fost eliberat din beciurile
Securităţii (idem, fond Penal, dosar nr. 59925/1, f. 16).
A făcut parte
din Comisia disciplinară a Sfintei
Arhiepiscopii, din Consistoriul
Protoieriei II Capitală şi, după anul 1961, din Consistoriul Arhiepiscopiei Bucureştilor.
Se retrage
din funcţia de paroh, în anul 1969, din motive de sănătate.
În noaptea
Slăvitei Învieri, la sfârşitul Sfintei Liturghii, dintre uşile împărăteşti, an
de an, cerea iertare tuturor pentru orice supărare pe care i-ar fi pricinuit-o,
cu scopul de a se putea împărtăşi deplin din bucuria Praznicului Praznicelor.
P.C. Pr.
Prof. Gabriel Popescu povesteşte că “în
zorii zilei de duminică, 1 decembrie 1974, P.C. Pr. Gheorghe Popescu-Colibaşi a
suferit un atac cerebral (flebie, urmare probabilă a unei flebiteavută cu un an
în urmă), cu hemiplagie stângă. Cu o zi îninte, de Sf. Andrei, slujise Sf.
Liturghie şi predicase. Deşi starea sa se agrava cu fiecare ceas, a rămas
conştient, a rostit aproape fără încetare fragmente de rugăciuni şi s-a
închinat. Internat fiind la secţia de neurologie a Prof. Dr. Mareş a spitalului
de pe bd. Pantelimon, în fişa de observaţii medicii au consemnat, odată cu
alterarea treptată a stării sale generale, lipsa suferinţei. A închis ochii
pământeşti în seara zilei de 4 decembrie 1974”.
Potrivit
datelor publicate în Glasul Bisericii
(anul XXXIII, nr. 11-12 noiembrie-decembrie 1974, p. 1257), înmormântarea a
decurs în felul următor P.C. Pr. Prof. Gabriel Popescu: “În cele trei zile cât s-a aflat depus în biserică, numeroşi credincioşi
au privegheat la căpătâiul său. Slujba înmormântării s-a oficiat sâmbătă, 7 decembrie 1974, de către P.S.
Episcop Antonie Ploieşteanul – Vicar patriarhal, în mijlocul unui sobor de
preoţi şi diaconi, răspunsurile fiind date de corul studenţilor Institutului
teologic. Necrologul a fost rostit de P.C. Gheorghe Sorescu. Înhumarea s-a
făcut în cimitirul Mânăstirii Cernica, unde un mare număr de preoţi, enoriaşi
şi cunoscuţi l-au condus, împreună cu familia greu încercată, rugându-se pentru
odihna sufletului în ceata sfinţilor”.
A predat
religia la învăţământul primar şi liceal, la institutul Moteanu, Liceele Mihai
Viteazu şi Principele Carol şi a fost îndrumător duhovnicesc al elevelor de la
liceul Iulia Haşdeu. Va îndeplini şi funcţia de inspector pentru învăţământul
religios.
Publică
articole în diferite ziare şi reviste, precum: Betania, Puţul lui Iacob,
Golgota, Betsaida, Betleemul. Din păcate, a lăsat în manuscris un valoros “Dicţionar
al Sfintelor Evanghelii”.
A editat “Ateneul Sfântului Pantelimon”, revistă a
parohiei pe care a păstorit-o şi a cărei editare sperăm că parohia noastră se
va învrednici să o reia în spiritul unităţii şi continuităţii care trebuie să
anime viaţa bisericească ortodoxă românească. Dar, mai mult decât toate aceste
lucrări, trebuie să menţionăm faptul că, în anul 1936, împreună cu P.C. Pr.
Ioan Mihălcescu, fostul său profesor, a alcătuit “Viaţa şi Acatistul Sfântului Pantelimon” (lucrare aprobată de Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (aprobare nr. 3252/7 decembrie 1937),
tipărită într-o ediţie princeps în 1937 şi retipărită în Acatistier, începând
cu anul 1972.
BIBLIOGRAFIE:
Date culese din „Albumul alcătuit de familia
Popescu-Colibaşi spre pomenirea P.C. Pr. Gheorghe Popescu-Colibaşi în anul 1975”
de către Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 26
octombrie 2008
Programul catehetic CARTEA
DIN BLOG
(FIȘA 5/2014)
_________________________
IN MEMORIAM: Pr. petru gh. savin
(24 august 1891 – 26 mai 1977)
Date biografice:
Părintele Petru Gh. Savin s-a născut în familia preotului Gheorghe Savin,
paroh al bisericii „Sfinţii Împăraţi“ din comuna Jorăşti, judeţul Galaţi, la 24
august 1891. Potrivit istoricului George Enache, “părintele Gheorghe a avut 13
copii, dar numai doi băieţi au supravieţuit, Petre şi fratele Ioan, amândoi
orientându-se spre teologie. Petre a devenit un preot respectat, cu numeroase
funcţii în Biserică, promotor al valorilor folclorului românesc.
Părintele Petru Gh. Savin a studiat la Seminarul ,,Veniamin" din
Iaşi (1906-1914), apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti. A fost
învăţător în Zărneşti, jud. Galaţi
(1914), apoi preot în Jorăşti (1915 - 1930), preot în Luminiţa, jud. Tulcea
(1931 - 1932), Braniştea, jud. Galaţi (1932-1936), misionar la Episcopia Dunării de Jos, apoi consilier
cultural (1937 - 1940), preşedinte al Societăţii clerului “Solidaritatea " din Galaţi, consilier la Arhiepiscopia Bucureştilor (1940-1941), preot la biserica Sfântul Pantelimon Foişorul de Foc
din Bucureşti (din 1941-1949), apoi pentru scurt timp preot la biserica
“Adormirea" din Constanţa şi inspector pentru problemele culturale şi
sociale în Ministerul Cultelor şi în Ministerul Muncii (1942 - 1944).
îndrăgitul
cărturar Petru Gh. Savin a fost cercetat şi închis la închisorile Rahova 3
(Ghencea) şi Văcăreşti, după instaurarea comunismului fiind permanent suspectat
de activitate ostilă regimului, principala „vină“ atribuită lui fiind aceea că
era fratele renumitului teolog Ioan Gh. Savin.
Părintele
Petru Gh. Savin a fost reţinut la solicitarea Regiunii de Securitate Constanţa în
noaptea de 14-15 aprilie 1952. Revoltat de arestarea fratelui său în mai 1950,
deşi se ştia „urmărit“, avea să-şi manifeste făţiş opoziţia faţă de regimul
comunist în predicile şi cuvântările sale, luptând pentru păstrarea icoanelor
atât în spaţiul public, cât şi în cel privat.
A fost
supravegheat îndeaproape de Securitate, care avea să constate printre altele şi
faptul că între el şi preotul care a venit prin transfer în locul lui la
Biserica „Sfântul Pantelimon“, părintele Gheorghe Sorescu, exista o intensă
corespondenţă. Spre exemplu, Securitatea avea să intercepteze o scrisoare în
care părintele Petru Savin îi solicita părintelui Gh. Sorescu să îi trimită
cărţi pe care intenţiona să le împartă apoi credincioşilor din Constanţa. Autorul
majorităţii acestor broşuri pe care Securitatea le-a suspectat de samizdat nu
era altul decât însuşi părintele Petru Gh. Savin, care fusese decorat cu
„Răsplata Muncii pentru biserică“ la propunerea Episcopiei Dunării de Jos
(1921) şi, tot la propunerea autorităţilor bisericeşti, cu distincţia „Coroana
României“ în grad de cavaler pentru merite culturale, ca autor de cărţi şi
scrieri (1925). Anchetat de Securitate, avea să mărturisească faptul că avea
nevoie de aceste cărţi pentru alfabetizarea credincioşilor săi, întrucât
remarcase faptul că aceştia nu ştiau să citească.
Dintre
lucrările publicate, amintim: Clăcăieşti. Glume, jitii, taclale şi polojănii din popor,
Bârlad, 911, 91p.; Poveşti, Bârlad,
1914, 129 p.; Mândrul florilor,
Bucureşti, 1914,144 p.; Snoave din popor,
Bucureşti, 1926, 104 p.; Satele sub
raport cultural. Cum sunt. şi cum ar trebui şi fie. Conferinţă, Bârlad, 1924, 39 p.; Preotul în literatură, Conferinţă,
Neamţ, 1926, 33 p.; Din viaţa
adventiştilor, Galaţi, 1928, 79 p.; Pilde
creştineşti, Galaţi, 1935, 64 p.. A decedat în 26 mai 1977, în Bucureşti.
Mărturie personală:
“Între numele de rezonanţă în folcloristica
românească, se aşază la loc de cinste şi preotul Petru Gh. Savin, cel care a
editat la Jorăşti-Covurlui revista de folclor Doina (1928-1930) şi a cărei preocupare de seamă a fost culegerea,
studierea şi publicarea producţiilor folcloristice care, prin calităţile sale
de povestitor cu har şi reală inspiraţie, a adus o incontestabilă contribuţie
la dezvoltarea folcloristicii româneşti”, după cum notează părintele Marin Velea[1].
Astfel, părintele
Petru Gh. Savin a contribuit la
întocmirea unora dintre principalele colecţii de basme ce apar în
Moldova în primele decenii ale secolului al XX-lea. Basmele colecţionate de
părintele Petru Gh. Savin au tentă de originalitate (atât ca formă, cât şi ca prezentare)
demonstrând responsabilitate faţă de cele scrise şi analiză auto-critică, fapt
care va determina unele schimbări, mai mici sau mai mari, după cum povestitorul
le considera a fi necesare. Pasiunea părintelui Petru Gh. Savin
din Jorăşti pentru acest tip de literatură se poate explica prin obiceiul mamei
lui de a-l lua la clacă: ,,Mi-erau dragi
toţi cei ce ştiau poveşti, şi pe toţi îi ştiam pe degete, iar clăcile erau moartea
mea. Nu era clacă să nu fiu şi eu acolo. Zoriam pe mama, plângeam de multe ori
şi până ce nu mergea cu mine nu mă lăseam''[2].
A fost un
colaborator al folcloriştilor Tudor Pamfile şi părintelui Dumitru Furtună, al
căror mod de a elabora folclorul l-a urmărit multă vreme. Despre această
apropiere de marii folclorişti ai sec. XX, părintele Petre Gh.Savin îi scrie
lui Artur Gorovei la 30 august 1928: „Cred
că primiţi “Doina” - revistă de
limbă, literatură şi artă populară. Apare lunar, la Jorăşti, jud. Covurlui (1
mai 1928, februarie-martie 1930) şi la Braniştea, jud.Covurlui (mai
1935), director P.G.Savin, urmaşa lui “Ion
Creangă”/ la care colaborase cândva/./.../ Mă străduiesc să scot un
calendar-almanah al folcloriştilor,
sau mai bine zis al colecţionarilor de material folcloric, cu portrete, cu
articole sau culegeri. E un mijloc pe care regretatul Pamfile îl socotea util
pentru cimentarea prieteniei şi zelul culegătorilor”. Lucia Hopu arată ce credea părintele Savin despre
folclor: “După exemplul înaintaşilor săi, P. G. Savin
dădea îndrumări colaboratorilor Cum se
culege folclorul. (…) În Iămuririle date de P. G Savin la reapariţia
revistei în 1935, an. Il, redactorul dovedeşte o concepţie mai elastică despre
folclor, depăşind oarecum tradiţionalismul publicaţiilor folclorice moldovene
anterioare: "Folclorul nu numai în
trecut are izvorul său, ci el trăieşte şi se creează şi acum, mai ales acum,
după prefacerile marelui război care a creat un nou izvor de folclor"[3].
Evaluând activitatea întreprinsă de acesta, Luci Hopu concluzionează: “În întreagă această activitate a lui Artur
Gorovei, Tudor Pamfile, Mihai Lupescu, Dumitru Furtună, P. G Savin, cărora li s-a adăugat un număr nesfîrşit de
preoţi şi învăţători, unii au văzut o simplă "maculatură folclorică".
Mai mult autodidacţi, ei nu au fost lipsiţi de informaţii despre mişcarea
folclorică din apus, în deosebi din Franţa şi Anglia. Truda lor poartă o pecete
a improvizaţiei, a muncii făcută din cald sentimentalism. Contribuţia pozitivă
a publicaţiilor modovene de folclor de la începutul secolului nostru înscrie un
capitol important în istoria folcloristicii româneşti”[4].
În studiul Elevii şi literature popular,
părintele Petre Gh.Savin îi îndeamnă pe elevi să iubească literatura populară,
aşa cum a iubit-o şi el, pentru că “nu se
poate ca elevii să nu iubească literatura popular pe care atâta a iubit-o
Alecsandri şi din care s-a inspirat Eminescu şi pe care a cântat-o aşa de
frumos Coşbuc. (…) Astfel, în satele noastre, în zilele de duminică sau
sărbătoare mai mare, după slujirea de la biserică, sătenii se adună la şcoală,
unde preotul şi învăţătorul fac comunicări”[5].
“O altă latură a personalităţii preotului
folclorist Petru Gh. Savin este aceea de dramaturg popular, preocupare
neîntâlnită la folcloriştii din generaţia sa”, arată părintele Marin Velea[6].
Menţionăm în continuare unele din luccrările sale în acest domeniu: În zile de sărbătoare. Piesă de teatru cu
obiceiuri de Anul Nou, Chişinău,1920, 75p. (trei ediţii); O clacă cu viteji, Galaţi, 1943, 34 p.; Jertfa de Paşti. Schiţe moralizatoare, Galaţi, 1937,80 p.; Mântuirea sufletului. Piesă în 3 acte, Chişinău, 1935, 72 p.; Teatru pentru popor 5 piese de teatru într-un
act, Bucureşti, 1943, 202 p.; Ne
cheamă Străjeria. Piesă de teatru străjerească într-un act. Galaţi,
nedatată, 31 p.
Programul catehetic CARTEA
DIN BLOG
(FIȘA 6/2017)
_________________________
IN MEMORIAM: Pr. Sorescu-Munteanu Vasile Gheorghe
(20/21 decembrie
1909 –
31 iulie 1985),
Date biografice:
Pr. Sorescu-Munteanu Vasile Gheorghe s-a născut la 20 decembrie 1909, în Bucureşti, ca fiul al lui Vasile Munteanu şi Sorica Sava. Ulterior este înfiat la vârsta de şase ani de familia Marin I. şi Constantina Marin Sorescu din Constanţa.
Obţine licenţa în teologie la Institutul Teologic din Bucureşti (1934), al cărui decan era marele profesor Ioan Mihălcescu (viitorul mitropolit Irineu al Moldovei), cu teza Rolul social al Bisericii faţă de problema muncitorească.
În anul 1935, este numit diacon al Sfintei Episcopii din
Constanţa, iar în din ianuarie 1936 până la 1 iulie 1940 este numit preot paroh
la parohia Adormirea Maicii Domnului - Cavarna din judeţul Caliacra. Activitatea
duhovnicească de la parohia Adormirea-Cavarna o va părăsi temporar la 1 iulie
1940, fiind înaintat în postul de consilier referent al Secţiei Culturale, iar
ulterior consilier administrativ al Cancelariei eparhiale din cadrul Episcopiei
Constanţa. În anul 1948 este transferat de la parohia Sfântul Nicolae I la
parohia Adormirea Maicii Domnului I din Constanţa. Din anul 1950, este numit la
cere preot la biserica Sfântul Pantelimon Foişorul de Foc din Bucureşti (din
1941-1949), făcând astfel rocada cu părintele Petru Gh. Savin.
Regimul
comunist i-a imputat părintelui Gheorghe Sorescu activitatea editorială
desfăşurată în cadrul revistei „Tomis” a Episcopiei Constanţei pentru care a
fost decorat în 1942 cu distincţia „Steaua României”, precum şi cu decoraţia
„Bărbăţie şi credinţă” pentru atitudinea sa antibolşevică (ACNSAS, fond
Informativ, Dosar nr. 409951, f. 84). Distincţiile îi fuseseră conferite pentru
propaganda antisovietică făcută în faţa ostaşilor din cadrul unităţilor de
marină (Ibidem, f. 85).
Un alt
capitol semnificativ din viaţa părintelui Gheroghe Sorescu este legat de
sfinţirea Peşterii „Sf. Apostol Andrei”. La 23 iulie 1944, peştera este
sfinţită printr-o mare sărbătoare religioasă şi populară de Episcopul Chesarie
Păunescu. Alături de acesta, după cum reiese din pozele din arhiva familie Ion
Dinu publicate în cotidianul „Adevărul” din 25 decembrie 2016, se pare că s-ar
fi aflat, cum era şi firesc, părintele Gheorghe Sorescu. De altfel, el era
foarte apropiat celor care au cercetat istoria, arhivele, geografia,
spiritualitatea regiunii pentru a atesta Peştera Sfântului Apostol Andrei drept
cel mai important loc de pelerinaj al românilor, fiind coleg cu
avocatul-dascăl-teolog Ion (Jean) Dinu din Adamclisi, ambii fiind consilieri
referenţi în cadrul Episcopiei Constanţei, şi ocrotitor al preotului Constantin
Lembrău din Independenţa.
Dintr-o notă
a fostei Securităţi aflăm în acest sens următoarele: „Susnumitul (pr. Gheorghe
Sorescu – n.n.) este susţinătorul familiilor preoţilor antidemocraţi. (…) Pe
preotul Constantin Lembrău, legionar notoriu, l-a transferat de la biserica
din comuna Adam Clisi la biserica Sf. Gheorghe Constanţa” (Idem, fond
Informativ, Dosar nr. 409951, f. 2). Conform aceleiaşi surse, este foarte
posibil ca între preoţii ajutaţi cu bani de el aflaţi în lagărul de la Caracal
în anul 1945 să se fi numărat şi părintele Lembrău, fapt pentru care avea să
fie acuzat că a desfăşurat „activitatea legionară” (ibidem, f. 94).
Pentru că cel
etichetat drept „omul de încredere al episcopului Chesarie Păunescu” (ibidem,
f. 2) începuse să fie urmărit de fosta Securitate, în luna decembrie 1949,
însuşi Episcopul Constanţei şi apoi al Dunării de Jos (din anul 1950) îi scria
Patriarhului Justinian să-i găsească părintelui Sorescu un loc de preot în
Bucureşti (ibidem, f. 27). În această privinţă este de remarcat modul în care
acest episcop a încercat să îşi apere colaboratorii, în special pe părintele
Gheorghe Sorescu, în faţa presiunii regimului comunist: „… Episcopul foarte
agitat s-a exprimat că peste el nu trebuie să se bage Sindicatul şi nici
Partidul, că el e stăpân pe el şi pe Episcopia lui, deci va face aşa cum vrea
el. Odată cu pronunţarea acestor cuvinte a rupt tabelul făcut de comitetul
sindical şi a întocmit altul, după bunul lui plac încadrându-şi oamenii lui de
încredere pe care comitetul sindical îi omisese. Aceste persoane sunt,
consilierii referenţi: Sorescu Gheorghe, Mihail Verban şi călugărul Melchisedec
Suparschi” (ibidem, f. 31).
La 1
octombrie 1949 se ceruse anchetarea părintelui Gheorghe Sorescu (idem, fond
Informativ, Dosar nr. 409951, f. 6), dar întrucât şi-a tot luat concedii
medicale, sub pretextul că vrea să îşi pregătească mutarea în Bucureşti,
Securitatea nu poate duce la bun sfârşit această intenţie (ibidem, f. 21). Rocada
făcută cu părintele Petru Gh. Savin de la Biserica „Sf. Pantelimon”-Foişorul
de Foc din Bucureşti i-a fost salvatoare!
A murit într-un accident de
circulație petrecut în ziua de 31 iulie 1985.
Mărturie
personală:
Prin intermediul părintelui
Teleanu Bogdan-Aurel, nepotul părintelui Gheorghe Sorescu, domnul George
Sorescu, a înmânat stareţului Mănăstirii Dervent, Preacuviosul Părinte Arhimandrit
Andrei Tudor, o scrisoare prin care Episcopul Gherontie Nicolau trasa
preotului care avea să slujească la biserica Sfântul Pantelimon din Bucureşti -
pe atunci consilier în cadrul Episcopiei Tomisului - sarcina de a pregăti cât
mai bine momentul sfinţirii şi inaugurării Mănăstirii Dervent, aşa cum acest
preot avea să procedeze ulterior şi în cazul sfinţirii Peşterii Sfântului
Andrei (23 iulie 1944.).
Programul catehetic CARTEA
DIN BLOG
(FIȘA 7/2017)
_________________________
IN MEMORIAM: PR. PASLARU ION
(9 noiembrie
1924 –
9 septembrie 2009)
Părintele Pâslaru Ion s-a
născut pe 9 noiembrie 1924 în
comuna Obârşia Veche din Judeţul
Romanaţi (azi, judeţul Olt) într-o familie de ţărani, părinţii săi, Andrei
şi Eugenia, ocupându-se cu agricultura.
Între anii
1938-1946 a urmat cursurile Seminarului Sfântul Nicolae din Râmnicu Vâlcea. A
urmat apoi, începând cu anul 1946, cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti,
pe care a absolvit-o în anul 1950, cu o lucrare de licenţă la care a obţinut calificativul
Foarte Bine.
Datorită convingerilor
sale naţionale şi dragostei pentru pământul strămoşesc, între anii 1950-1955, a
fost aruncat în temniţele comuniste de la Piteşti, Periprava, Canal şi altele.
O notă
informativă a regimului de tristă amintire, din 4 februarie 1953, menţionează
atitudinea provocatoare a unui deţinut, Ion Pâslaru, supranumit „grevistul
Porţii Albe". Aflându-se pe şantierul Taşaul (azi lacul Năvodari), unul
din cele mai mari şantiere ale coloniei Peninsula, situat la aproximativ 12 km
de lagăr, și lucrând în cadrul detaşamentului de preoți la încărcarea
garniturilor de tren, acest slujitor al Bisericii a hotărât să ia fățiș
atitudine, protestând faţă de abuzurile administraţiei lagărului.
Tot notițele
informatorilor ne precizează că Ion Pâslaru, în ziua de 14 ianuarie 1953, „s-a
ridicat cu vehemenţă, fiind sprijinit de Sevastre Ioan şi Filip Gheorghe,
împotriva măsurilor luate în brigadă de a se da suplimentele cu mâncare
elementelor merituoase, după muncă, cerând să se dea suplimentele (după) pe
rând, indiferent de muncă şi comportare". Comportamentul tânărului teolog,
„care se deda la acte de intimidare a celor care muncesc", era determinat,
precizează informatorul Paul Zubinschi, de influenţa exercitată asupra lui de
preotul Matei Ioan (cf. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 237404, ff. 9-12).
Acest
precedent explică viitoarea prezență a lui Ion Pâslaru printre cei 54 de
deținuți care au participat la 'cea mai mare grevă de pe Canal pentru salvarea
inapţilor", acțiune îndreptată împotriva abuzurilor administraţiei
lagărului. Greva era îndreptată împotriva politicii de exterminare pe care
comandantul Ion Ficior o punea în practică prin înfometare, înghețare şi lipsă
de medicamente. Cicerone Ioniţoiu povesteşte, în documentul intitulat „Pe
urmele crimei de genocid din România. Rezistenţa supravieţuitorilor de la
Canalul morţii", ceea ce s-a petrecut la 9 martie 1954 în lagărul
torţionarului Ion Ficior, amintind şi de contribuţia lui Ion Pâslaru la această
grevă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, o imitaţie a proiectelor faraonice
sovietice ale lui Iosif Visarionovici Stalin.
Spiritul
„contrarevoluţionar" al părintelui Ion Pâslaru îşi are rădăcinile în anii
în care, tânăr teolog fiind, „într-o seară, a distrus tabloul tov. Stalin şi
gazeta de perete ce se afla pe o sală din Facultatea de Teologie" (Ibidem,
p. 14). Ce bucurie trebuie să fi fost în sufletul deţinutului Ion Pâslaru când,
în februarie 1953, a murit Stalin şi pe toate şantierele Canalului Dunăre-Marea
Neagră s-a întrerupt lucrul, au sunat sirenele şi s-au tras clopotele timp de
vreo cinci minute...
Părintele a
fost preot paroh în comuna Popăuţi (1955-1964) şi în comuna Negoieşti (1965-1974).
Bisericile şi curţile acestor parohii se aflau într-o stare gravă de degradare
şi paragină, dar alături de credincioşi, părintele Păslaru a muncit zi lumină făcându-se
să înflorească la propriu, în sensul că le-a umplut de flori, pomi şi de verdeaţă.
În anul 1974,
părintele Ion Pâslaru a venit ca preot slujitor la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul
de Foc, unde a slujit până în anul 2001, când a ieşit la pensie. Încă de la
început părintele a vrut să dea un aspect nou interiorului bisericii, schimbând
vechea şi degradata podea cu o pardoseală nouă, trainică şi frumoasă din
marmură aflată în bună stare şi astăzi. Ulterior, în urma cutremurului
devastator din 1977, biserica a fost grav avariată, iar părintele Ion Pâslaru a
trebuit să ducă o lungă şi grea luptă cu autorităţile comuniste din acea vreme
pentru obţinerea de fonduri necesare consolidarii ei. În cele din urmă, datorită
firii sale de om dârz şi neînfricat, călit în numeroase bătălii ale vieţii sale,
a reuşit să obţină ceva fonduri de la stat, iar împreună cu cele de la credincioşi
a terminat consolidarea bisericii.
Dupa
consolidare, părintele Ion Pâslaru s-a ocupat de repictarea bisericii, cea
veche aflându-se din păcate într-o avansată stare de degradare. D
A trecut la Domnul
în data de 9 septembrie 2009.
Programul catehetic CARTEA
DIN BLOG
(FIȘA 8/2014)
_________________________
IN MEMORIAM: PR. IOAN F. STĂNCULESCU
(12 sept. 1935 – 12 mai 2008)
Date biografice:
Pr. Ioan F. Stănculescu s-a născut la 12 sept. 1935, în Comuna Răsuceni, satul Cucuruzu, din judeţul Ilfov, într-o familie cu o îndelungă tradiţie teologică.
În urma absolvirii seminarului teologic din Curtea de Argeş (1956), obţine licenţa în teologie la Institutul Teologic din Bucureşti (1960). Va iniţia studiile doctorale în 1960, în cadrul aceleaşi instituţii, cu teza „Vechea independenţă a Bisericii Ortodoxe Române” (ramura de ştiinţă teologie, specializarea drept bisericesc).
Din anul 1963, Pr. Ioan F. Stănculescu desfăşoară o activitate intensă la revistele centrale ale Patriarhiei Române, Glasul Bisericii, Biserica Ortodoxă Română, Studii Teologice şi Mitropolia Olteniei, publicând recenzii şi studii de specialitate, fiind totodată implicat efectiv în boardul redacţional al revistei Glasul Bisericii.
A urmat stagii de perfecţionare în drept bisericesc la Universitatea din Viena (1971-1973), ca bursier al Patriarhiei Române. Stagiul de cercetare de la Viena a fost cel care i-a prilejuit preotului Stănculescu prima întâlnire cu ţinuturile Suediei, acolo unde la 19 martie 1979, va fi numit Paroh al Bisericii Ortodoxe Române din Göteborg - a participat alături de Pr. Prof. Dr. Alexandru Ciurea (parohul Parohiei Ortodoxe Române, nou alcătuite în Stockholm) la slujba Sf. Paşti din anul 1973, în calitate de cântăreţ bisericesc.
În anul 1975, este numit ca preot-slujitor la Bis. Sf. Pantelimon din Bucureşti
În martie 1979 primeşte rangul de Iconom Stavrofor şi cruce
patriarhială. Activitatea duhovnicească de la Bis. Sf. Pantelimon o va lăsa temporar la 19 martie 1979, când a fost
transferat în interes de serviciu ca preot paroh la Parohia Ortodoxă Română din
Göteborg, Suedia, pentru a se reîntoarce în parohia Sf. Pantelimon, în
octombrie 1984.
Pr. Ioan F. Stănculescu slujeşte pe meleagurile scandinave
aşadar, din 1979 până în octombrie 1984, în oraşul Göteborg, de pe coasta
vestică a Suediei, cât şi la filialele Bisericii Ortodoxe Române, din Halmstad,
Borås şi Oslo (Norvegia).
Întors în ţară, a fost ales în 1987 membru în Adunarea
Naţional Bisericească a Bisericii Ortodoxe Române, în calitate de judecător în
Consistoriul Central Bisericesc.
Mărturie
personală:
Doamna Nela Stanculescu, soţia părintelui Ioan F.
Stănculescu, a transmis prin email părintelui Teleanu Bogdan-Aurel următorul
mesaj: “În anul l977- când
cutremurul a zguduit din temelii biserica, preotul Ioan Stănculescu a primit un
sprijin moral şi material important din partea enoriaşilor… Soţul meu mi-a
povestit atunci, cu mare surprindere, că în drumurile sale la Centrul de
sistematizare al Capitalei (nu mai ştiu cum era denumit atunci!), o doamna “cu
mult suflet” (după cum o descria soţul meu) i-a arătat o listă ce cuprindea
numele bisericilor ce trebuiau demolate (sub pretextul că “au avarii prea
mari”!). Pe această listă figura şi biserica Sf. Pantelimon-Foişorul de Foc din
Bucureşti. Impresionată de insistenţa preotului, dar şi de temeinicia planului
de reconstrucţie întocmit (…), doamna respectivă a şters numele bisericii de pe
listă şi a ajutat la urgentarea obţinerii autorizaţiei de deschidere a
şantierului. În cea de a patra etapă a activităţii sale de salvare a bisericii,
preotul a început o muncă intensă de strângere de fonduri băneşti pentru
demararea lucrărilor. Au fost alături de dânsul enoriasii şi Arhiepiscopia
Bucureştilor. Era firesc ca, în acest zbucium, vestea despre starea bisericii
Sf. Pantelimon să fi ajuns şi la Patriarhul suprem al tuturor armenilor, cel
care petrecuse anii copilăriei în spaţiul din jurul bisericii Sf. Pantelimon.
Se înţelege, deci, marea bucurie a preotului Ioan Stănculescu atunci când a
primit vestea că, pe numele parohiei sale, a sosit o donaţie de 15.000 de
dolari din partea patriarhului Bisericii Armene, VASKEN I. Suma era destinată
restaurării/salvării bisericii Sf. Pantelimon”.
[1] Pr. prof.
dr. Marin Velea, 121 de ani de la
naşterea preotului folclorist Petru Gh. Savin (1891-2012), în “Bărăganul
ortodox – periodic al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor”, ianuarie 2012, p.
6.
[2] pr. Petru
Gh. Savin, Calendarul
revistei ,,Ion Creanga'', 1912, p. 136
[3] Lucia Hopu, Reviste
moldovene de folclor în primele decenii ale secolului al xx-lea, XVIII,
1967, p. 171.
[5] pr. Petru Gh. Savin, Elevii şi literatura populară, în Tudor Pamfile, anul I, nr. 1, Dorohoi, februarie, 1923, p. 5, 101.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu