Cuvantul catehetic de la slujba Vecerniei care a premers spectacolului OSANDA CARŢILOR

Cuvânt catehetic din ajunul sărbătorii Sf. Ap. Andrei,  cel întâi chemat, Ocrotitorul, rostit la slujba Vecerniei care a premers spectacolului de teatru religios "Osânda cărţilor" din seara zilei de 29 noiembrie 2017:

BUNII ROMÂNI CREŞTINI,

 FII AI EVANGHELIZĂRII SFÂNTULUI APOSTOL ANDREI

Biserica noastră este zidită pe temelia sfântului Apostol Andrei lor, unicul ei întemeietor fiind Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm, aşa cum spunea Sfântul Apostol Pavel într-o celebră cuvântare din Areopagul atenian citându-l pe poetul Aratus (sec. III î.Hr.), următoarele: „Că noi în El vieţuim şi ne mişcăm şi suntem, aşa cum au spus unii dintre poeţii voştri: Că neam al Lui suntem şi noi”( Faptele Apostolilor 17, 28). De fapt, aceasta era şi esenţa controversei din anul 1942 dintre părintele Dumitru Staniloae, urmaşul profesorului I. Gh. Savin la Catedra de Mistică, şi filozoful Lucian Blaga, reintrată în actualitate în mediul românesc după 1989”, pornind de la „confuzia identificării ortodoxiei cu românescul”, speculând ipoteza că „originea ei ar fi grecească şi bizantină”, negând „caracterul revelat al ortodoxiei şi obiectivitatea certitudinii sale mistice” şi, implicit, „faptul că religia ar putea dispune de o putere deosebită care poate lărgi sfera de cunoaştere a realităţii ultime”, culminând apoi cu critica falsului „caracter totalitar al ortodoxiei româneşti”[1] doar de dragul susţinerii unui cult al anonimatului reprezentat de conceptul „Marelui Anonim”[2], care, paradoxal şi contradicţie în termeni, vrea să fie mare şi anonim în egală măsură[3].

Practic, luând în râs revelaţia dumnezeiască, criticii ortodoxiei româneşti nu fac altceva decât să renege unul din cele două izvoare ale  sale, şi anume Sfânta Tradiţie, adică predarea prin viu grai a învăţăturii încredinţată Bisericeşti de Însuşi Dumnezeu, după cuvântul Mântuitorului nostru Hristos care zice: "Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28, 19-20; Marcu 16, 15; Luca 9, 2).

Ceea ce nu ştiu însă detractorii credinţei creştine şi autorii de ficţiuni care măsluiesc şi ironizează adevărul nostru de credinţă este că, mai mult decât „adevărul unui minim fond comun al tuturor religiilor”[4], Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură se întemeiază pe mărturiile cu valoare de document că „Dumnezeu a devenit o persoană istorică, şi de atunci realitatea Lui e experiată cu o intensitate ce depăşeşte orice altă certitudine. Cum s-ar explica altfel certitudinea apostolilor că Dumnezeu e cu ei, dacă nu prin o experienţă a realităţii divine în imediata lor apropiere? Cum s-ar explica oare Evangheliile, care în scrisul lor onest, neprefăcut, simplu, zugrăvesc persoana cu adevărat dumnezeiască şi în acelaşi timp omenească a lui Iisus, dacă nu prin contactul apostolilor cu realitatea aşa cum o descriu, adică dumnezeiască?”[5].

Ştim acest lucru întrucât, aşa cum consemnează şi mitropolitul Irineu Mihălcescu, “Apostolii au propovăduit, apoi, Evanghelia în toată lumea cunoscută până atunci; căci Toma s-a dus în India şi în Persia, Iuda Tadeu, în Siria, Mesopotamia şi Armenia,Simon Canaanitul în Egipt şi Africa septentrională, Matia în Etiopia, Andrei în Sciţia, Petru în Asia Mică şi la Roma, iar Pavel în Asia-Mică, Tracia,Elada, în Roma şi poate şi în Spania etc”[6]. Având în minte această hartă a răspândirii mesajului Mântuitorului Hristos în lume, este uşor de imaginat momentul consacrării creştinismului de origine apostolică pe teritoriul României, în care Sfântul Apostol Andrei ocupă locul central în timp ce anunţă plin de înflăcărare ştirea descoperirii pe care i-a dat-o mai întâi fratelui său, Sfântul Apostol Petru: „L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Hristos)!” (Ioan I, 41).

După cum subliniază mitropolitul Irineu Mihălcescu, originea apostolică a Bisericii Ortodoxe Române presupune că, fiind printre primele Biserici întemeiate şi organizate de Sfinţii Apostoli, Sfântul Apostol Andrei “a rânduit până în cele mai mici amănunte tot ce trebuia să se facă în ea, ceea ce s-a şi păstrat fără schimbare până în ziua de azi datorită ierarhiei bisericeşti aşezată dintru început de el”[7]. Din persectiva descrisă de mitropolitul Irineu Mihălcescu, scena evanghelizării Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul României este mult mai apropiată de imaginea Bisericii Ortodoxe ca mamă protectoare a poporului român decât cea a evanghelizării în limba latină prin cucerirea Daciei de către romani şi cu atât mai mult decât cea a reevanghelizării în limba slavă a românilor medievali care ar fi făcut parte din Biserica Bulgară.

De altfel, considerarea creştinismului românesc ca fiind de sorginte apostolică diminuează mult din pretenţiile înnobilării prin cultură care a condus de-a lungul timpului la însuşirea excesivă în cult fie a limbii latine, slave sau greceşti, declarând învingătoare aserţiunea poetului Mihai Eminescu că „Biserica este mama limbii române literare”[8] Chiar dacă în 2015 se împlinesc doar 130 de ani de la recunoaşterea oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (25 aprilie 1885) şi 90 de ani de la ridicarea ei la rangul de Patriarhie (hotărârea Sfântului Sinod din 4 februarie 1925), cauză şi efect al Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, trebuie subliniat faptul că, aşa cum susţinea părintele Ioan Stănculescu,  „cercetând actele şi documentele care oglindesc poziţia inter-ortodoxă pe care o aveau mitropoliile române, vom constat că din cele mai vechi timpuri cele două instituţii (din Moldova şi Ţara Românească, care avea jurisdicţie şi asupra Bisericii din Ardeal), erau autocefale, adică se conduceau prin organe deliberative proprii fără nici un amestec străin al vreunei autorităţi ecleziastice din afară”[9].

Dacă ar fi să ne luăm după teologul I. Gh. Savin, putem considera că încreştinarea poporului nostru de către Sfântul Apostol Andrei a fost factorul care ne-a apropiat de cultura bizantină, care prin practicarea isihasmului atonit a făcut ca religia să fie înţeleasă drept o parte a vieţii. Aceasta ar fi o explicaţie pentru faptul că mănăstirile de pe teritoriul românesc, aşa cum au fost cele din Moldova, dar şi din Oltenia, au constituit poarta prin care mişcarea duhovnicească a isihasmului „pătrunde în Rusia, şi de aici în toată Ortodoxia” [10]. Practic, recunoaşterea Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat şi ocrotitor al României drept „primul evanghelizator” pe teritoriul patriei noastre face parte dintr-o politică regională „de echilibru” în care virtutea milosteniei a jucat un rol primordial şi s-a concretizat prin introducerea limbii române în cult. În acest sens, este demn de remarcat faptul că redeşteptarea conştiinţei identităţii proprii a poporului român se produce numai în momentul adoptării „politicii de echilibru” de către domnitorii Ţărilor Române, după cum sesizează dr. Doru Bădără[11] citându-l pe Anton-Maria del Chiaro[12]. Domnitorii Matei Basarab (1632-1654), Şerban Cantacuzino (1678-1688) sau Sfântul martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) - care au adoptat această „politica de echilibru” şi, în acelaşi timp, şi-au asumat iniţiativa introducerii limbii române în cultul Bisericii Ortodoxe – nu sunt alţii decât tocmai cei care, datorită isihasmului atonit impropriat de cultura bizantină, au privit virtutea milosteniei drept principala soluţie de echilibru a timpurilor în care au cârmuit destinul poporului român din acele vremuri tulburi[13].

Noi suntem fiii evanghelizării Sfântului Apostol Andrei, cel care - după ce a fost transformat lăuntric de Sfântul Duh în Ziua Rusaliilor, momentul botezului Bisericii întemeiate pe Jertfa Mântuitorului nostru Hristos - a pornit spre teritoriul României de astăzi pentru a aduce vestea mântuirii românilor de ieri, de astăzi şi de mâine potrivit unui plan de iubire al Preasfintei Treimi. În esenţă, această evanghelizare presupune ca „învăţătura (Sfintei Scripturi – n.n.) să fie conformă cu Euharistia”[14], taina iubirii, comuniunii şi milosteniei dumnezeieşti, adică o antiteză la „ura până la moarte - după cum se exprimă părintele Gheorghe Popescu Colibaşi –  pornită ca un şuvoi izvorât dintr-un zăcământ diavolesc”[15].

Aşa se explică celebra ospitalitate românească ale cărei origini le găsim în concepţia creştină conform căreia dând milostenie, îl împrumutăm de fapt pe Dum­­nezeu, aşa cum zice şi psalmistul: „Cei care nădăjduiesc în Domnul nu se vor lipsi de tot bi­nele” (Ps. 33, 10). A imprima poporul român alt duh decât cel inspirat de primul nostru evanghelizator este un semn de neînţeleaptă trufie care poate să îndrepte într-o direcţie greşită credinţa acestui popor. Mitropolitul Irineu Mihălcescu afirmă că „nu ne putem lipsi de ajutorul şi luminile Sfintei Tradiţii apostolice în explicarea Sfintei Scripturi”[16] pentru că se poate ajunge la confuzii grave. Spre exemplificare, continuând această idee, părintele Petru Gh. Savin, originar de prin părţile Galaţiului, al cărui Ocrotitor este Sfântul Apostol Andrei, în pilda creştină intitulată „Cum s-ar putea pricepe Scriptura”, compară Sfânta Scriptură cu o trusă cu medicamente de tot felul din care în locul leacului potrivit, atunci când nu ştim ce boală avem şi de ce avem nevoie, alegem un tratament greşit care ne agravează suferinţa[17]. Tot ceea ce avem de făcut este să demonstrăm Mântuitorului nostru Hristos, Care ne-a răscumpărat prin sângele Său, că am primit această veste. Câţi dintre românii mileniului trei, fii ai evanghelizării Sfântului Apostol Andrei, mai pot striga cu înflăcărare, asemenea Sfântul Apostol Andrei, „L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Hristos)!” (Ioan I, 41).

Un astfel de fiu al evanghelizării Sfântului Apostol Andrei a fost şi „marele mitropolit al Moldovei”, Irineu Mihălcescu care a marcat prin experienţele pastorale de valoare nu doar viaţa preoţilor de la parohia noastră învăţându-i să fie „buni creştini şi buni români”, cum se exprima părintele Ion Pâslaru, ci viaţa şi actitivitatea unor generaţii întregi de români creştini, dar mai ales a vrednicilor de pomenire Patriarhi ai României, Justinian, care i-a fost episcop vicar, şi Teoctist pe care, după o cumplită secetă din anul 1947 care ameninţa Moldova, i-a implicat într-un memorabil pelerinaj cu moaştele Cuvioase Maicii noastre Parascheva pentru a strânge ofranda credincioşilor[18]. Precizăm că este posibil ca de acest context în care pentru prima dată aceste moaşte au fost deplasate din Iaşi, de la aducerea lor în 1688 de către Domnitorul Vasile Lupu să se lege şi alegerea celui de-al doilea hram al bisericii Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti. 

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU,

Biserica Sf. Pantelimon din Bucureşti, 29.11.2017

---

[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi Ortodoxie, Editura Paideia, Bucureşti, 1993, p. 7: „Dar odată ce D-sa este cel care a avut iniţiativa de-a nega creştinismului temeiul fiinţei şi al adevărului său şi anume Revelaţia divină, nu se mai poate plânge că nu e lăsat în pace. Când se leagă cineva de casa mea în care locuiesc toţi ai mei, căutând să o surpe, sau să mă convingă pe mine şi pe toţi ai mei despre lipsa ei de fundament, deci indirect la o părăsire a ei, ar fi ciudat ca acela să se plângă dacă eu sunt silit să mă sesizez şi să arăt aceluia răul pe care vrea să mi-l facă sau să-i demonstrez falsitatea părerii” (p. 23);

[2] G. Vlăduţescu, Stăniloae şi Blaga, în „Literatorul”, Anul XXII, nr. 172, octombrie 2013, p. 3:  „Nominal, Marele Anonim nu uzurpă, putând fi un alt nume al In‑sinelui, la urma urmelor, ca Dumnezeu însuşi. Care îi este numele în sine nici un om nu poate şti. Părintele universului, fiind nenăscut, nu are nici un nume pozitiv; căci acela căruia i se dă un nume oarecare, trebuie să aibă pe cineva mai în vârstă ca el, să‑i dea acest nume. Cuvintele: Părinte, Dumnezeu, Ziditor, Domn şi Stăpân nu sunt propriu‑zis nume, ci numai moduri de adresare, care provin de pe urma binefacerilor şi lucrărilor lui” (Sf. Justin, Apologia II, 6). Dacă Blaga l‑ar fi pus doar în semnificaţie metafizică, Marele Anonim rămânea o problemă a metafizicii, urmând ca să fie considerat din perspectiva acesteia.(…) Dar cum era trecut cu încărcătura metafizică în spaţiul teologiei, reacţia teologilor venea ca de la sine”.

[3] Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi Ortodoxie, p. 63: “(…) Deci dl. Blaga recunoaşte o ţintă a acestei întocmiri a lucrurilor. Atunci nu mai e chiar totul un mister. (…) Deci Marele Anonim tot vrea o realizare a spiritului”.

[4] Ibidem, p. 76;

[5] Ibidem, p. 83;

[6] Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, p. 132.

[7] Idem, Dogmele Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, p. 69.

[8] prof. univ. dr. Eugen Munteanu¸ Rolul Bisericii şi al textelor cu conţinut bisericesc în procesul de formare a vechii române literare, în Şerban Cantacuzino, Antim Ivireanul şi Neofit Cretanul – Promotori ai limbii române în cult, Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2013, p.7. 

[9] pr. Ioan V. Stănculescu, Reforme, rânduieli şi stări bisericeşti în epoca fanariotă, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXI, nr. 5-6, mai-iunie 1963, p. 523.

[10] Ioan Gh. Savin, Mistica şi ascestica ortodoxă, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1996, p. 154.

[11] dr. Doru Bădără, Tiparul în slujba apărării unităţii de „lege” şi neam. De la Şerban Cantacuzino la Antim Ivireanul, în Şerban Cantacuzino, Anitm Ivireanul şi Heofit Cretanul – Promotori ai limbii române în cult, Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2013, p.81. 

[12] Anton-Maria del Chiaro, Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, ediţie îngrijită de Nicolae Iorga. Bucureşti, Tipografia Neamului Românesc, 1914, pp. 149-150: „Principele trebuie să ducă o politică de echilibru. Plecând balanţa peste îndatoririle stricte către turci riscă pericolul de a pierde ţara şi libertatea dinspre partea nemţilor (…). În schimb, aplecând-o spre nemţi sau alte puteri creştine, va pierde domnia şi viaţa dinspre partea turcilor”.

[13] dr. Doru Bădără, pp. 84-85: „Nu este dificil de observat că, pe tot parcursul evului mediu românesc, „Legea”, sinonimă la români cu Ortodoxia, a constituit un puternic factor de unitate, coeziune şi rezistenţă împotriva tuturor încercărilor de asimilare sau cucerire care s-au exercitat asupra lor. (…) Este limpede că în sec. al XVII-lea se realiza conştiinţa identităţii proprii: moşia şi legea se identificau în faţa agresiunii”.

[14] Adrian Lemeni, Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 166.

[15] Preot Gheorghe Popescu Colibaşi, Sfânta Înviere, în “Foaea parohială, Organ cultural al parohiei şi Ateneului religios Sf. Pantelimon Foişorul de Foc din Bucureşti”, anul I, nr. 1, 23 aprilie 1941, p. 2;

[16] Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele Bisericii Ortodoxe Române, p. 21.

[17] pr. Petru Gh. Savin, Pilde creştineşti, Tipografia George Jorică, Galaţi, p. 35.

[18] Vezi Procesul Verbal al Adunării Eparhiale a Mitropoliei Moldovei. Şedinţa de lucrări ordinare dela 19 August 1947 în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Iaşi, nr. 8-10, Tipografia „Lupta Moldovei”, 1947, p. 26.