Între actele practice care au primit semnificație „mistico-simbolică”, precum aducerea de pâine și vin pentru Euharistie, se număra - după Sfântul Chiril al Ierusalimului - inclusiv „spălarea mâinilor (necesară după preluarea darurilor)”, afirmă Karl Christian Felmy (Parintele diacon Vasili), unul dintre cei mai mari teologi ortodocsi contemporani (Karl Christian Felmy - De la Cina de Taină la Dumnezeiaca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Editua Deisis, Sibiu, 2008, p. 72). De această spălare a mâinilor nu erau scutiți nici credincioșii care - după mărturisirea Sfântului Ioan Gură de Aur - „își spălau mai întâi mâiile înainte de începerea serviciului divin” (Ibidem, p. 96). De asemenea, într-o astfel de practică trebuie inclusă și „spălarea vaselor întrebuințate la Euharistie, provenită dintr-o practică iudaică paralelă”, precizează acest mare teolog ortodox contemporan (Ibidem, p. 59).
ABLUȚIUNEA, DIMENSIUNE SIMBOLICĂ ȘI PRACTICĂ A BUNEICUVIINȚE RELIGIOASE
Una din expresiile rostite în auzul tuturor la Sfânta Liturghie este preluată din psalmul 25, versetul 8: „Doamne, iubit-am bunăcuviința/podoaba casei Tale...”. Deloc întâmplător, ci aproape chiar imperativ, această formulă se regăsește atât în rugăciunea de spălarea a mâinilor, precum și în cuprinsul altor rugăciuni rostite sau nu cu voce tare (ex: rugăciunea antifonului al II-lea sau rugăciunea Amvonului).
Toate aceste pregătiri au condus la accentuarea caracterului „înfricoșător” al întâlnirii în Sfânta Liturghie a omului cu Dumnezeu prin Taina Sfintei Euharistii și o atitudine mai scrupuloasă față de Sfintele Daruri manifestată sub forma „devoțiunii”.
„În Răsărit, devoțiunea crescândă a condus la oferirea și primirea cuminecătoruu cu lingurița. Cuminecarea cu lingurița este atestată mai întâi la Sfântul Sofronie al Ierusalimului (+ 638). Canonul 101 Trullan (692) a interzis folosirea pentru cuminecare a unor vase speciale. Un secol mai târziu, Sfântul Ioan Damaschinul (+749) presupune încă în Dogmatica sa cuminecarea separată sub cele două forme. Curând după aceea însă, cuminecarea cu lingurița a fost proiectată retroactiv la Sfântul Ioan Hrisostom însuși care identificase cuminecarea cu cărbunele aprins din Isaia 6. În explicarea ulterioară a acestei imagini, lingurița a devenit „cleștele” prin care întinde oamenilor „cărbunele aprins”, Euharistia. Lingurițele atestate din secolul VI în Siria între vasele sfinte nu permit însă afirmarea necondiționată a folosirii lor pentru cuminecare. Reprezentări ale împărtășirii cu lingurița - ca aceea din Viața Sfintei Maria Egipteanca - nu trimit în chip necesar la o practică corespunzătoare drept regulă, ci foarte probabil doar la o astfel de practică pentru cuminecarea în afara Dumnezeieștii Liturghii, ca, de exemplu, la cuminecarea bolnavilor. Când, între altele, în 1054 cardinalul Humbert a protestat și împotriva cuminecării cu lingurița, aceasta se impusese evident de mult în epoca sa, deci la mijlocul secolului XI. În comentariul său la canonnul 101 Trullan, canonistul Teodor Valsamon (cca 1110/1120 - 1189) scrie despre cuminecarea cu mâna că a fost suprimată „în unele Biserici”. Poate că Valsamon nu vrea să admită cât de multe Biserici s-au abătut de la vechea practică. E evident însă că în epoca sa vechea practică nu murise cu totul” (Ibidem, p. 201).
Dacă tot l-am menționat pe Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie spus faptul că întreaga sa devoțiune față de Taina Euharistiei se concetrează pe necesitatea igienizării trupești și sufletești din respect față de persoana divino-umană a Mântuitorului nostru Hristos. În acest sens, el lansează următorul avertisment: "Așa că, nici Iuda, dar nici Simon Magul să nu se apropie de Sf. Împărtășanie" , spune Sf. Ioan Gură de Aur (vezi Omilii la Matei, omilia L, III, în col. PSB, vol. 23, p. 583). Părintele Nicolae Bordașiu, fără intenția de a știrbi ceva din reputația coțofanei, mi-a împărtășit următoarea poveste cu această pasăre. „Într-un sat, trăia odată un om care băga zâzanie între săteni. De aceea, oamenii îl ocoleau. Într-o zi, cu ocazia unei nunți, deși nu-l invitaseră, s-au trezit cu el pe cap. Vicleanul om, le-a spus că nu venise să stea, ci doar să se intereseze ce culoare are coțofana! Naivi, oamenii au început să-și dea cu părerea, ba că-i albă, ba că-i neagră, luându-se la bătaie în final”. Din acest punct de vedere, Sfântul Ioan Gură de Aur avea multă dreptate când zicea: "Masa aceasta este a vulturilor, nu a coțofanelor!" (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, pp 253 - 254).
Sfatul 2 (Zăvorârea globală, în sens isihast, a inimii unei umanități infirme, ca resetare a valorilor care guvernează lumea!)
Parafrazându-l pe Sfântul Grigorie Palama, ne întrebăm retoric: cum ar putea oare ca un bine superior să se opună unui bine inferior? Sau, cu alte cuvinte, cum ar putea oare un bine material să se opună unui spiritual și invers?
Omul are nevoie de hrană materială și spirituală, deopotrivă! Sesizând infirmitatea gândirii umane tentate să pună accentul doar pe traiul material, Mântuitorul Hristos remarcă: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4). Desigur, conform Sfintei Scripturi, afirmația nu este făcută în contextul unei discuții purtate cu vreun filozof care percepe naiv credința în Dumnezeu drept sursa tuturor relelor, ci are semnificația unei exorcizări aplicate direct diavolului, autentica sursă care generează răul în această lume.
Echilibrul dintre aceste două nevoi se face, cu voie sau fără de voie, prin zăvorărea inimii umane în fața intențiilor, simțămintelor și dorințelor împlinite sau nu, după cum afirmă Sfântul Teofan Zăvorâtul. Dar, zăvărârea - pe care acest trăitor isihast o recomandată ca pe o liniștire a simțurilor noastre generate de propria inconștiență - nu trebuie înțeleasă ca o carantină definitivă, ci se face întru însămânțarea conștientă a gândurilor, acțiunilor, obișnuințelor și caracterului care-și vor pune pecetea asupra întregii noastre vieții viitoare, în sensul arătat de educatorul american Stephen Richards Covey. De aceea, Sfântul Grigorie Palama preferă să îl citeze pe Sfântul Macarie cel Mare peste tot unde face referire atunci când definește corpul uman drept un element activ al vieții spirituale/duhovnicești (Triade, I, 2,3; I, 3, 41; II, 2, 25, 27; III, 1, 16).
Mai mult ca sigur că după o asemenea izolare, asumată benevol sau determinată de gravitatea crizelor cu care ne confruntăm (precum pandemia cu noul coronavirus!), nu o să mai enervăm din motive minore, ci măsura noastră va fi dată de felul în care reacționăm la problemele majore cu care ne vom contrunta și în viitor!
Poate, doar așa vom înțelege că zilele acestea, credincioși sau nu, avem cu toții un inamic comun!
ABLUȚIUNEA, DIMENSIUNE SIMBOLICĂ ȘI PRACTICĂ A BUNEICUVIINȚE RELIGIOASE
Una din expresiile rostite în auzul tuturor la Sfânta Liturghie este preluată din psalmul 25, versetul 8: „Doamne, iubit-am bunăcuviința/podoaba casei Tale...”. Deloc întâmplător, ci aproape chiar imperativ, această formulă se regăsește atât în rugăciunea de spălarea a mâinilor, precum și în cuprinsul altor rugăciuni rostite sau nu cu voce tare (ex: rugăciunea antifonului al II-lea sau rugăciunea Amvonului).
De remarcat faptul că, în ceea ce privește gestul spălării mâinilor
preoților, Robert F. Taft consideră că nu primează atât utilitatea sa
practică, cât mai ales cea simbolico-motivațională: „În al doilea rând,
Sf. Chiril al Ierusalimului exclude orice scop practic pentru spălarea
mâinilor, căci n-am intra în biserică având vreo murdărie trupească.
Această acțiune este un simbol al curăției de care au nevoie cei ce
slujesc la altar. Și Pseudo-Dionisie și Constituțiile Apostolice
atribuie rânduielii un înțeles simbolic, în ultima scriere fiind exclusă
o finalitate practică, căci spălările au avut loc înainte de aducerea
darurilor” (în „O istorie a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur”
Editura Renașterea, Cluj- Napoca, 2012, p. 243).
Totuși, împodobirea/podoaba casei nu constituie un obiectiv eminamente simbolico-material, ci - așa cum relevă folosirea tămâiei în biserică - și unul practic. Astfel, Robert F. Taft face următoarea remarcă în acest sens: „Se pare că folosirea tămâierii în biserică este de origine seculară. La mese și în ocazii publice și, în special, la înmormântări - din motive evidente - se obișnuia arderea de tămâie doar pentru a parfuma atmosfera” (în „O istorie a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur” Editura Renașterea, Cluj- Napoca, 2012, p. 228). De asemenea, în cazul ripoidelor spune: ”În Constituțiile Apostolice (către sfârșitul secolului al IV-lea) sunt menționați și diaconii purtând ripide, dar acestea nu au scop simbolic. Sunt folosite pentru îndepărtarea insectelor care s-ar putea ating de daruri” (bidem, p. 96). Remarcăm că tot un scop practic l-a urmărit, în opinia lui Robert F. Taft, introducerea copiei (sulița) în cultul liturgic: „Ca urmare a introducerii unui nou instrument - copia (sulița) - pregătirea strict funcțională a pâinii și a vinului dobândește acum o nouă dimensiune” (în „Reforma liturgică bizantină, Editura Renașterea, Cluj - Napoca, 2019, p. 214).apr
Totuși, împodobirea/podoaba casei nu constituie un obiectiv eminamente simbolico-material, ci - așa cum relevă folosirea tămâiei în biserică - și unul practic. Astfel, Robert F. Taft face următoarea remarcă în acest sens: „Se pare că folosirea tămâierii în biserică este de origine seculară. La mese și în ocazii publice și, în special, la înmormântări - din motive evidente - se obișnuia arderea de tămâie doar pentru a parfuma atmosfera” (în „O istorie a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur” Editura Renașterea, Cluj- Napoca, 2012, p. 228). De asemenea, în cazul ripoidelor spune: ”În Constituțiile Apostolice (către sfârșitul secolului al IV-lea) sunt menționați și diaconii purtând ripide, dar acestea nu au scop simbolic. Sunt folosite pentru îndepărtarea insectelor care s-ar putea ating de daruri” (bidem, p. 96). Remarcăm că tot un scop practic l-a urmărit, în opinia lui Robert F. Taft, introducerea copiei (sulița) în cultul liturgic: „Ca urmare a introducerii unui nou instrument - copia (sulița) - pregătirea strict funcțională a pâinii și a vinului dobândește acum o nouă dimensiune” (în „Reforma liturgică bizantină, Editura Renașterea, Cluj - Napoca, 2019, p. 214).apr
Toate aceste pregătiri au condus la accentuarea caracterului „înfricoșător” al întâlnirii în Sfânta Liturghie a omului cu Dumnezeu prin Taina Sfintei Euharistii și o atitudine mai scrupuloasă față de Sfintele Daruri manifestată sub forma „devoțiunii”.
„În Răsărit, devoțiunea crescândă a condus la oferirea și primirea cuminecătoruu cu lingurița. Cuminecarea cu lingurița este atestată mai întâi la Sfântul Sofronie al Ierusalimului (+ 638). Canonul 101 Trullan (692) a interzis folosirea pentru cuminecare a unor vase speciale. Un secol mai târziu, Sfântul Ioan Damaschinul (+749) presupune încă în Dogmatica sa cuminecarea separată sub cele două forme. Curând după aceea însă, cuminecarea cu lingurița a fost proiectată retroactiv la Sfântul Ioan Hrisostom însuși care identificase cuminecarea cu cărbunele aprins din Isaia 6. În explicarea ulterioară a acestei imagini, lingurița a devenit „cleștele” prin care întinde oamenilor „cărbunele aprins”, Euharistia. Lingurițele atestate din secolul VI în Siria între vasele sfinte nu permit însă afirmarea necondiționată a folosirii lor pentru cuminecare. Reprezentări ale împărtășirii cu lingurița - ca aceea din Viața Sfintei Maria Egipteanca - nu trimit în chip necesar la o practică corespunzătoare drept regulă, ci foarte probabil doar la o astfel de practică pentru cuminecarea în afara Dumnezeieștii Liturghii, ca, de exemplu, la cuminecarea bolnavilor. Când, între altele, în 1054 cardinalul Humbert a protestat și împotriva cuminecării cu lingurița, aceasta se impusese evident de mult în epoca sa, deci la mijlocul secolului XI. În comentariul său la canonnul 101 Trullan, canonistul Teodor Valsamon (cca 1110/1120 - 1189) scrie despre cuminecarea cu mâna că a fost suprimată „în unele Biserici”. Poate că Valsamon nu vrea să admită cât de multe Biserici s-au abătut de la vechea practică. E evident însă că în epoca sa vechea practică nu murise cu totul” (Ibidem, p. 201).
Dacă tot l-am menționat pe Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie spus faptul că întreaga sa devoțiune față de Taina Euharistiei se concetrează pe necesitatea igienizării trupești și sufletești din respect față de persoana divino-umană a Mântuitorului nostru Hristos. În acest sens, el lansează următorul avertisment: "Așa că, nici Iuda, dar nici Simon Magul să nu se apropie de Sf. Împărtășanie" , spune Sf. Ioan Gură de Aur (vezi Omilii la Matei, omilia L, III, în col. PSB, vol. 23, p. 583). Părintele Nicolae Bordașiu, fără intenția de a știrbi ceva din reputația coțofanei, mi-a împărtășit următoarea poveste cu această pasăre. „Într-un sat, trăia odată un om care băga zâzanie între săteni. De aceea, oamenii îl ocoleau. Într-o zi, cu ocazia unei nunți, deși nu-l invitaseră, s-au trezit cu el pe cap. Vicleanul om, le-a spus că nu venise să stea, ci doar să se intereseze ce culoare are coțofana! Naivi, oamenii au început să-și dea cu părerea, ba că-i albă, ba că-i neagră, luându-se la bătaie în final”. Din acest punct de vedere, Sfântul Ioan Gură de Aur avea multă dreptate când zicea: "Masa aceasta este a vulturilor, nu a coțofanelor!" (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, pp 253 - 254).
Sfatul 2 (Zăvorârea globală, în sens isihast, a inimii unei umanități infirme, ca resetare a valorilor care guvernează lumea!)
Parafrazându-l pe Sfântul Grigorie Palama, ne întrebăm retoric: cum ar putea oare ca un bine superior să se opună unui bine inferior? Sau, cu alte cuvinte, cum ar putea oare un bine material să se opună unui spiritual și invers?
Omul are nevoie de hrană materială și spirituală, deopotrivă! Sesizând infirmitatea gândirii umane tentate să pună accentul doar pe traiul material, Mântuitorul Hristos remarcă: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4). Desigur, conform Sfintei Scripturi, afirmația nu este făcută în contextul unei discuții purtate cu vreun filozof care percepe naiv credința în Dumnezeu drept sursa tuturor relelor, ci are semnificația unei exorcizări aplicate direct diavolului, autentica sursă care generează răul în această lume.
Echilibrul dintre aceste două nevoi se face, cu voie sau fără de voie, prin zăvorărea inimii umane în fața intențiilor, simțămintelor și dorințelor împlinite sau nu, după cum afirmă Sfântul Teofan Zăvorâtul. Dar, zăvărârea - pe care acest trăitor isihast o recomandată ca pe o liniștire a simțurilor noastre generate de propria inconștiență - nu trebuie înțeleasă ca o carantină definitivă, ci se face întru însămânțarea conștientă a gândurilor, acțiunilor, obișnuințelor și caracterului care-și vor pune pecetea asupra întregii noastre vieții viitoare, în sensul arătat de educatorul american Stephen Richards Covey. De aceea, Sfântul Grigorie Palama preferă să îl citeze pe Sfântul Macarie cel Mare peste tot unde face referire atunci când definește corpul uman drept un element activ al vieții spirituale/duhovnicești (Triade, I, 2,3; I, 3, 41; II, 2, 25, 27; III, 1, 16).
Mai mult ca sigur că după o asemenea izolare, asumată benevol sau determinată de gravitatea crizelor cu care ne confruntăm (precum pandemia cu noul coronavirus!), nu o să mai enervăm din motive minore, ci măsura noastră va fi dată de felul în care reacționăm la problemele majore cu care ne vom contrunta și în viitor!
Poate, doar așa vom înțelege că zilele acestea, credincioși sau nu, avem cu toții un inamic comun!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu