Nu se cunoaste cu exactitate când a trăit Sfântul Dimitrie din Basarabi. Ipoteza cea mai vehiculată este aceea ca a trăit în sec. al XIII-lea, în timpul "imperiului" vlaho-bulgar de la Târnovo, întemeiat de fraţii Petru şi Asan. Dincolo de controversele istorice, rămâne însă viaţa lui deosebită. Părinţii lui erau oameni săraci care nu l-au putut da la învăţătură; de aceea, de mic a fost nevoit să-şi câştige cele necesare traiului. În Duminici şi sărbători lua parte alături de părinţi şi ceilalţi credincioşi la slujbele săvârşite la biserica din satul său. Ani în şir a păscut vitele şi oile ţăranilor din sat pe colinele din preajma Dunării. Ciobănaşii din acele vremuri, aşa cum era şi copilul Dimitrie, aveau un program special. Mai întâi hotărau din ajun în ce „împărăţie” merg a doua zi, satul Basarabi fiind înconjurat de coline întretăiate de văi, fiecare dintre ele cu numele lor. Fiecare „ţară” avea un nume, fiecare „palat” avea ceva specific. Nu mergeau mereu în acelaşi loc. Ca de obicei, Sfântul Dimitrie primise de la mama lui schimburi, hăinuţe curate, sigur, modeste şi porţia de hrană pentru ziua următoare de păstorit. Însă, ideea plecării la mănăstire care îi încolţise în minte pe câmp de ceva vreme l-a determinat să se consulte şi cu părinţii săi. Iar, momentul oportun nu a întârziat să apară. Astfel, într-o duminică pe când se afla la biserică, după Sfânta Liturghie...
DIMTRIE (în faţa Sfântului Altar, în timp ce se miruia după Sfânta Liturghie): Sărut-mâna, taică părinte, că merg la câmp!
PREOTUL: În ce "împărăţie" a câmpurilor din jurul satului mergeţi astăzi, Dimitrie?
DIMTRIE: În "Crângul piţigoilor" din lunca vlahilor.
PREOTUL: Dă „dajdia” celorlalţi pentru pentru paza mioarelor, ca să le aibă în grijă până în seara, când se întorceau în sat, iar tu rămâi la şcoala de duminică.
MAMA (intervenind în discuţia dintre cei doi): Nu, Doamne fereşte, nu! Lasă-l să-şi câştige traiul. Nici vorbă de şcoală! Trebuia să venim la biserică, dar acum să meargă sănătos şi cu vitele la păscut.
PREOTUL (Către Dimitre): Dar, tu ce vrei, Dimitrie?
DIMITRIE: Eu aş vrea să învăţ şcoala călugăriei!
PREOTUL (către tatăl lui Dimitrie): Ce cuvânt frumos din gura unui copil! Auzi femeie? Multi dintre oameni sunt în aşa hal pentru că nu îşi ştiu vocaţia. Văd că pe fiul tău îl încearcă gândul călugăriei? Păcat, însă, că nu va putea merge la mănăstire! Sunteţi oameni ai Bisericii, daţi-i binecuvantarea!
MAMA: Nu şi nu şi nu!
PREOT (văzând că nu se poate înţelege cu mama băiatului, se adresează tatălui): E duminică, Moş Dumitre! Măcar lăsaţi-l pe băiat să rămâie şi la şcoala din pridvorul bisericii, că învaţă foarte bine. E rău dacă lipseşte, că pierde şirul învăţăturii... Nu merită să lase învăţătura doar pentru un colţ de pâine şi un drob de sare pe care îl primeşte de la cei cărora le paşte vitele.
MAMA: Nu şi nu şi nu!
PREOT (văzând că nu se poate înţelege cu mama băiatului, se adresează tatălui): E duminică, Moş Dumitre! Măcar lăsaţi-l pe băiat să rămâie şi la şcoala din pridvorul bisericii, că învaţă foarte bine. E rău dacă lipseşte, că pierde şirul învăţăturii... Nu merită să lase învăţătura doar pentru un colţ de pâine şi un drob de sare pe care îl primeşte de la cei cărora le paşte vitele.
TATĂL (către preot): Nu eu, vai de păcatele mele, ci femeia mea nu-l lasă la şcoală. Ştiţi cum se spune, părinte: "Dumnezeu a făcut lumea şi s-a odihnit; apoi a făcut bărbatul şi s-a odihnit. Dar, mai apoi a făcut şi femeia şi de atunci nimeni nu s-a mai odihnit".
PREOT: Dacă îi place lui, de ce nu-l lăsaţi? Văd că vocaţia asta a lui, mănăstirească, este ca momentul în care te îndrăgosteşti. Iar, Dimitrie a intrat deja în săptămâna cea oarbă.
MAMA (nervoasă): Iertaţi, părinte, dar din câte ştiu eu până şi dragostea trece prin stomac. Oricum, nu avem de gând să-l facem popă!PREOTUL: Dumnezeu să mă ierte, dar nu prea ştii ce vorbeşti, femeie. Păcat, de copil! În afară de viaţa din sat şi de ţarinile care înconjoară satul, nu cunoşte nici o altă direcţie.
TATĂL: Aşa-i treaba în satul ăsta. Cel plecat la oraş pentru vreo slujbă, suferă ocara satului. Strigă lumea în urma lui că-i un târgoveţ, un prăpădit sau un amărât. E o fată din sat, care lucrează la oraş, în casa unui bogătaş şi, uneori, vine acasă. Nici o cinste nu-i dă nimeni!
PREOTUL (îndreptându-se cu Dimitrie de mână spre grupul de 4-5 copiii care şedeau pe o laviţă în pridvorul bisericii): Cine ştie Moş Dumitre, cine ştie! (luând tăbliţa din mâna unui copli şi dându-i-o lui Dimitrie să citească): Ia să te vedem, copile! Ce este scris pe tăbliţa asta?
DIMITRIE (silabisind): Fraţii mei, iubiţi dobitoacele necuvântâtoare, pe fraţii noştri greieri căţăraţi pe frunzele de iarbă ce ne stau în cale, pe surorile noastre păsărelele ce ne încântă inima cu veselia lor, dar şi orice lucru neînsufleţit. Numai aşa veţi putea îmbrăţişa lumea cu o dragoste atotcuprinzătoare. Iubind aşa, nu veţi sta împotriva celor lăsate de Dumnezeu.
PREOTUL: Bravo. Bine ai mai scris! Într-adevăr, aşa ne învaţă şi Sfântul Antonie cel Mare : «Oamenii au minte, suflet şi duh, dobitoacele numai duh şi suflet, iar ierburile numai viaţă, fără suflet, fără duh şi fără minte».
TATĂL: Aşa-i treaba în satul ăsta. Cel plecat la oraş pentru vreo slujbă, suferă ocara satului. Strigă lumea în urma lui că-i un târgoveţ, un prăpădit sau un amărât. E o fată din sat, care lucrează la oraş, în casa unui bogătaş şi, uneori, vine acasă. Nici o cinste nu-i dă nimeni!
PREOTUL (îndreptându-se cu Dimitrie de mână spre grupul de 4-5 copiii care şedeau pe o laviţă în pridvorul bisericii): Cine ştie Moş Dumitre, cine ştie! (luând tăbliţa din mâna unui copli şi dându-i-o lui Dimitrie să citească): Ia să te vedem, copile! Ce este scris pe tăbliţa asta?
DIMITRIE (silabisind): Fraţii mei, iubiţi dobitoacele necuvântâtoare, pe fraţii noştri greieri căţăraţi pe frunzele de iarbă ce ne stau în cale, pe surorile noastre păsărelele ce ne încântă inima cu veselia lor, dar şi orice lucru neînsufleţit. Numai aşa veţi putea îmbrăţişa lumea cu o dragoste atotcuprinzătoare. Iubind aşa, nu veţi sta împotriva celor lăsate de Dumnezeu.
PREOTUL: Bravo. Bine ai mai scris! Într-adevăr, aşa ne învaţă şi Sfântul Antonie cel Mare : «Oamenii au minte, suflet şi duh, dobitoacele numai duh şi suflet, iar ierburile numai viaţă, fără suflet, fără duh şi fără minte».
PREOTUL (ia tăbliţa din mâna lui Dimitrie şi o dă tatălui): Hai, încearcă şi tu să citeşti!
TATAL (profund intimidat, dar şi emoţionat de reuşita copilului): Uite, părinte! Noi vedem tăbliţa asta, dar nu ştim să citim! Măi, băiete, mai citeşte ce-ai citit şi rândul trecut!
DIMITRIE: Fraţii mei, iubiţi dobitoacele necuvântâtoare…
TATAL (profund intimidat, dar şi emoţionat de reuşita copilului): Uite, părinte! Noi vedem tăbliţa asta, dar nu ştim să citim! Măi, băiete, mai citeşte ce-ai citit şi rândul trecut!
DIMITRIE: Fraţii mei, iubiţi dobitoacele necuvântâtoare…
TATĂL (întrerupându-l): Dar se ştie din neam în neam şi fără să citesc ce scrie pe tăbliţa asta că atunci când ducem la păscut sau vindem animalul care ne-a hrănit şi ne-a ajutat, noi ţăranii îl sărutăm ca şi când ar face parte din familie.
PREOTUL: Da, dar acum ce se ştie este şi scris. Verba volant, scripta manent, spune un proverb latin, Moş Dumitre.
TATĂL: Mda, înţelepciune străină în candela credinţei străbune.PREOTUL: Da, dar acum ce se ştie este şi scris. Verba volant, scripta manent, spune un proverb latin, Moş Dumitre.
PREOTUL: Nu, Moş Dumitre! E o înţelepciune pe care călugării bulgari şi vlahi mai învăţaţi din mănăstirile noastre au a binevoit şi au încuviinţat să o toarne cu măsură în sufletele credincioşilor Sfintei noastre Biserici şi pe care aş vrea să o moştească şi Dimitrie, feciorul tău.
MAMA (ca să scape de gura preotului face promisiune, pierzând din vedere că se afla în sfânta biserică): Dacă este aşa cum spui tu, părinte, apăi noi îi dăm binecuvântarea. O gură de hrănit mai puţin! Oricum, ce o fi om mai vedea! (răstindu-se la Dimitrie) Ce stai şi caşti gura? Ai schimburi, hăinuţe curate şi porţia de hrană pregătite! Hai, fugi cu vitele la păscut.
PREOTUL (privind cu mulţumire în urma copilului, strigă în urma lui): Dumnezeu să te aibă în pază, copile!
Scena 2
Dimitrie ia văcuţa, o sărută ca şi când ar fi cineva foarte apropiat şi pleacă spre Lunca Vlahilor unde îl aşteaptau ceilaţi ciobănaşi. Aici, în timp ce vitele păşteau, a început să culeagă zmeură într-un coş de nuiele. Două păsărele cleveteau aprinse pe ramurile unui copac din apropiere. Erau frumuşele, pictate în gri şi galben, parcă erau piţigoi. Dar mare gălăgie mai făceau, îi părea rău că nu le înţelegea limba, pentru că discuţia lor era înfocată. Stând puţin aplecat asupra tufei şi culegând zmeură bob cu bob, una dintre păsări a zburat spre el şi, într-un viraj ascuţit, i-a retezat părul din cap. S-a mirat pe moment, dar era convins, că pasărea a greşit drumul sau nivelul, coborând mai jos în aer, decât vroia. Pasărea gălăgioasă s-a oprit în pomul cel mai apropiat şi fără să zăbovească mult, a zburat din nou spre Dimitrie, zburlindu-i părul din nou. Apoi s-a aşezat, ciripind agitată. Nu mai încăpea nici o îndoială. Pasărea, de fapt, îl atacase. I s-a părut stranie insinuarea, dar nu s-a lăsat şi culegea zmeura mai departe, aşa cum nici ele nu se lăsau şi îl certau în continuare. Din greşeală, în timp ce culegea zmera, călcase pe un cuib acoperit de ierburi şi strivise puişorii care se aflau în el. Profund mâhnit a început să plângă. Din acel moment, Dimitrie s-a hotarat, spre pocăinţă, să lase desculţ timp de trei ani, fie iarna, fie vara, piciorul care strivise cuibul, faptă considerată de el drept o crimă. Dimitrie, care întotdeauna era cu alţii, cu turmele lor, în ziua aceea avea să le dea „dajdia” pentru pentru paza văcuţei sale, rugându-i să o aibă în grijă până în seara, când se întorceau în sat. Aceasta, la îndemnul păstorului, avea să intre singură prin porţile pe care le ştia, în curţile casei sale părinteşti, în timp ce el va fi pornit deja la drum, direct spre ţinta stabilită în zarea îndepărtată, pentru a învăţa ceea ce considera el a fi "şcoala călugăriei" într-o peşteră ce se afla în apropierea satului său natal, pe marginea Lomului în care avea să ducă o viaţă pustincească.
Scena 2
Dimitrie ia văcuţa, o sărută ca şi când ar fi cineva foarte apropiat şi pleacă spre Lunca Vlahilor unde îl aşteaptau ceilaţi ciobănaşi. Aici, în timp ce vitele păşteau, a început să culeagă zmeură într-un coş de nuiele. Două păsărele cleveteau aprinse pe ramurile unui copac din apropiere. Erau frumuşele, pictate în gri şi galben, parcă erau piţigoi. Dar mare gălăgie mai făceau, îi părea rău că nu le înţelegea limba, pentru că discuţia lor era înfocată. Stând puţin aplecat asupra tufei şi culegând zmeură bob cu bob, una dintre păsări a zburat spre el şi, într-un viraj ascuţit, i-a retezat părul din cap. S-a mirat pe moment, dar era convins, că pasărea a greşit drumul sau nivelul, coborând mai jos în aer, decât vroia. Pasărea gălăgioasă s-a oprit în pomul cel mai apropiat şi fără să zăbovească mult, a zburat din nou spre Dimitrie, zburlindu-i părul din nou. Apoi s-a aşezat, ciripind agitată. Nu mai încăpea nici o îndoială. Pasărea, de fapt, îl atacase. I s-a părut stranie insinuarea, dar nu s-a lăsat şi culegea zmeura mai departe, aşa cum nici ele nu se lăsau şi îl certau în continuare. Din greşeală, în timp ce culegea zmera, călcase pe un cuib acoperit de ierburi şi strivise puişorii care se aflau în el. Profund mâhnit a început să plângă. Din acel moment, Dimitrie s-a hotarat, spre pocăinţă, să lase desculţ timp de trei ani, fie iarna, fie vara, piciorul care strivise cuibul, faptă considerată de el drept o crimă. Dimitrie, care întotdeauna era cu alţii, cu turmele lor, în ziua aceea avea să le dea „dajdia” pentru pentru paza văcuţei sale, rugându-i să o aibă în grijă până în seara, când se întorceau în sat. Aceasta, la îndemnul păstorului, avea să intre singură prin porţile pe care le ştia, în curţile casei sale părinteşti, în timp ce el va fi pornit deja la drum, direct spre ţinta stabilită în zarea îndepărtată, pentru a învăţa ceea ce considera el a fi "şcoala călugăriei" într-o peşteră ce se afla în apropierea satului său natal, pe marginea Lomului în care avea să ducă o viaţă pustincească.
VĂCARUL: Ce vânt vă aduce pe aici?
COPILUL VĂCARULUI: L-am adus pe Dimitrie în noua împărăţie. Ai mai fost în "Crângul piţigoilor" vreodată? Priveşte?! E plin de zmeură aici. Poţi să culegi câtă vrei şi să asculţi zarva piţigoilor, Dimitrie.
VĂCARUL (întinzându-se înapoi pe iarbă cu mâinile aşezate sub ceafă): Mda. Tare frumoasa zarva pitigoilor?! Balamucul lor odihnitor te face parcă mai vesel. Simţi că mai ai foarte puţin până la Dumnezeu.
DIMITRIE (remarcă doi pţigoi pe rămurica unui copac din apropiere): Măi piţigoi, ce căutaţi voi prin zăvoi? Puteţi să vă opriţi din ciorovăială ca să staţi de vorbă şi cu mine? Ce zbanghii sunteţi!? Hai, duce-ţi-vă de aici! E al meu zmeurişul şi am dreptul să culeg zmeura, chiar dacă voi sunteţi aşa de supărate şi nu mă lăsaţi nicicum.
VĂCARUL (întrerupând scena cerţii dintre Dimitrie şi păsărele): Vezi, că poate au cuib în tufă, de aceea sunt aşa de supărate! (au început să caute cuibul la rădăcina tufişului; dând la o parte câteva crengi cu mare grijă, copilul i-a arătat lui Dimitrie cuibul de pasăre pe care călcase din greşeală).
DIMITRIE (la vederea cuibului zdrobit): Sunt nenorocit, mai nenorocit decât am fost vreodată! Nu o să mai port niciodată încălţăminte în picioare din pricina asta?!
VĂCARUL: Aici cred ca a fost mana lui Dumnezeu, dragă Dimitrie.
DIMITRIE (plângând în hohote): Cum aşa? În ce fel? Explică-mi, fiindcă îmi pare tare rău că am călcat pe cuibul lor şi le-am strivit puişorii.
VĂCARUL: După câte ştiu eu, piţigoii, ca şi copiii, sunt o mângâiere pentru suflet chiar dacă sunt puşi pe tărăboi. Atunci când dai într-unul ţipă doi. Dar, au şi cusururi: sunt răutăcioşi cu cei mai slabi decât dănşii. În plus, mai şi au prostul obicei de a nu-şi prea bate capul să-şi găsească loc potrivit pentru cuib, ci îl folosesc pe cel părăsit de alte păsări. De-aia mai spunem despre femeile leneşe care n-au terminat de tors câlţii până la sfârşitul iernii, că vor face piţigoii cuib în lâna sau fuiorul lor netors. Aşa că, dacă piţigoii ăia nu se sălăşluiau într-un loc străin, acum nu erau morţi. Vezi, pedeapsa pentru lenea lor?
DIMITRIE (cu obrajii udaţi de lacrimi, cerând iertare Celui de Sus, i-a mângâiat şi i-a îngropat lângă cuib): Atunci, o să mă pedepsesc şi eu şi nu o să mă mai întorc acasă, ci mă voi sălăşlui în vechea peşteră a pustnicilor vlahi de pe malul Dunării, aşa cum au făcut şi păţigoii aceştia. Oricum, ai mei au promis părintelui că nu se vor împotrivi dacă eu voiesc cu adevărat să învăţ şcoala călugăriei.
VĂCARUL: Dumnezeu uită! Îşi ascunde faţa, şi în veac nu va vedea că ai omorât nişte piţigoi!
DIMITRIE: De ce mă ispiteşti, văcare? O, tu cel plin de toata viclenia şi de toata înşelăciunea, încetează odată a strâmba căile Domnului cele drepte!?
VĂCARUL: Oare n-ar fi mai bine să te duci acasă, că e cam greu de trăit în pustia aceea? Cum sare şi zboară piţigoiul încoace şi încolo, aşa nu nimereşte promisiunea neîntemeiată! Ce te mai vaieţi şi te blestemi acolo?
DIMITRIE: Nici vorbă de blestem, iar de întors acasă nici atat! NU ÎNŢELEGI CĂ DE FAPT EU VREAU SĂ ÎNVĂŢ ŞCOALA CĂLUGĂRIEI, iar nu viclenia călugărească?
VĂCARUL: Un suflet prea mare pentru un păcat atât de mic! Te rog, nu te nenoroci doar pentru atâta lucru! E mai bine văcar, decât călugăr, Dimitrie!
DIMITRIE: Nu!? Eu vreau să mă fac călugăr! Cu astfel de cuvinte nu mă scoţi din Iad…ci mă afunzi mai tare în el, văcare?! Voi rămâne aici, în pustietate!
VĂCARUL: Pune-ţi măcar încălţăminte în picioare, Dimitrie!
DIMITRIE: Şi păsărelele pe care le-am omorât erau atât de firave, lăbuţele lor ca nişte fire de paie, dar tutuşi până să le omor eu reuşiseră să se hrănească şi pe timp foarte rece.
VĂCARUL: Nimeni nu şi-a urât propriul trup vreodată!
DIMITRIE: Doamne, iartă-l pe văcar că din cauza nevredniciei mele vorbeşte aşa! Nu pot susţine cu neruşinare că nu s-a întâmplat nimic! Ce minunată ar fi lumea dacă ar exista mai multă ruşine şi mai puţină viclenie! Duhul vicleniei alungă Duhul Sfânt din inima şi mintea noastră! Prefer goliciunea picioarelor decât a inimii şi minţii mele, văcare!
Scena 3
În acea peşteră, pe măsură ce creştea cu vârsta şi cu înţelepciunea, s-a trezit în el şi mai mult dorul după viaţa monahală, deşi practicase şi până atunci, poate fără ca să-şi dea seama, "sfaturile" cerute oricărui călugăr: sfinţenia vieţii (fecioria) şi sărăcia. Îi mai lipsea doar unul: smerenia (ascultarea). Numai că el niciodată nu şi-a părăsit peştera săpată în stâncă de pe malul râului Lom. Într-una din zile, de peştera sa s-au apropiat doi călugări. El se apropie de cei doi cu reverenţă, sărutându-le picioarele. Văzându-i zdrenţele, scârbiţi, călugării au făcut un pas înapoi, dar toruşi au făcut asupra lui, semnul crucii. I-au spus să se ridice şi au început să-l cerceteze, vrând să afle de unde vine, de cât timp trăia acolo şi ce canoane practică pentru mântuirea sufletului său. Sf. Dimitrie, făcând din nou o reverenţă, le-a explicat că el sudiază şcoala călugăriei. Unul dintre călugări i-a cerut să-i facă demonstraţie de ascultare şi să-l urmeze la mănăstire. Astfel, Sfântul Dimitrie se va călugări în Mănăstirea lui Basarab I de la marginea satului natal.
CĂLUGĂR (zărindu-l pe Dimitrie): Părinte stareţ, mi se pare că văd o nălucă!
STARETUL (catre Dimitrie): Măi baiete, ce cauţi tu în pustietatea asta? Du-te la ai tăi, ce stai aici singur ca un vagabond?
DIMITRIE (se apropie cu sfială de cei doi călugări): Sărut-mâna, părinţilor! Nu mi-s singur, ci cu Dumnezeu, iar de întors acasă nici vorbă cu vreau să aud. Sunt aici ca să învăţ şcoala călugăriei!
STAREŢUL: Dacă înţeleg eu bine, tu nu participi la Sfânta Liturghie, nici nu reciţi psalmii şi nici nu citeşti o altă scriere sfântă! Vai, dar este de neimaginat lucrul acesta! Această situaţie trebuie să se schimbe!
CĂLUGĂR: Părinte stareţ, priveşte la picioare lui! Băietul ăsta merge descult prin zăpadă. O să se îmbolnăvească!
STARETUL: Lasă-l măi, să se nevoiască!
CĂLUGĂR (catre Dimitrie): Totuşi, oare n-ar fi mai bine să te duci acasă? Sau ai fost alungat pentru că oi fi cine ştie ce om rău?
DIMITRIE: Prigoniţi fără vină, ca şi mine acum, au fost şi piţigoii al cărui cuib l-am zdrobit sub picioarele mele în Crâng! Dacă nu aş fi fost prigonit fără vină acum n-aş fi cunoscut suferinţa păsărilor. Ele au tot - şi sfinţenie, şi dragoste, şi milă. Au tot, în afară de mântuire, ca şi mine acum.
CĂLUGĂR: Da, acum se mai crede şi duhovnicul piţigoilor!
STARETUL: Încetează! Nu vezi? Baietul acesta vrea să ajungă om sfânt, frate! Ce pustnic tânăr!!! Dacă asta îi este voia, de ce să nu-i dăm pace? Sau, ai bine, să vină cu noi la mănăstire!
DIMITRIE: Mai bine rămâneţi voi de aici! Nu plecaţi, ci rămâneţi să întemeiem aici o nouă obşte.
CĂLUGĂR: Asta nu e călugărie ce vrea să facă el! Cine ştie ce duh străin de neascultare l-o fi îndemnat să fugă de acasă? Că mai multe sunt vânturile care zbuciumă sufletul unui pustinic decât cele care zbuciumă marea! Mai multe chiar decât cele ale unui călugăr!
STAREŢUL: Dar, de ce nu ai veni tu la mănăstirea de unde suntem noi!
DIMITRIE: M-au îndemnat să îmbrăţişez viaţa pustnicească harul Domnului şi conştiinţa păcatelor săvîrşite, iar nu duhul neascultării cum credeţi voi. "Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea lui Dumnezeu" (Ps. 72, 22).
CALUGAR: Părinte Stareţ, nu este bine ceea ce se întâmplă şi te rog să nu-l primesti in mănăstire, altfel plec eu.
STARETUL: Dacă vrei, poţi pleca, dar Dimitrie va veni cu mine la manastire.
CALUGAR: Dar cum este posibil să renunţi atât de uşor la mine, eu care te-am ascultat mereu?
STARETUL: Tu şti, deja, ce-i ascultarea. Dacă ai pleca, cu siguranţă că ai şti cum să te porţi, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar ramane singur aici, ca si pana acum, ce ar face? Asta de ce nu te-ai întrebat? De ce te-ai gândit doar la tine?
CALUGAR (catre staret): Iertare.
STARETUL: Ei, lasă! Nu poţi greşi tu cât pot eu să iert!
DIMITRIE: Ce cuvânt frumos...!
STARETUL (catre Dimitrie): De unde eşti?
DIMITRIE: Sunt din Basarabov. Viaţa sătenilor mei se depăna asemenea cu cea a vieţuitorilor din mănăstiri. Asemenea acestora – a monahilor – şi credincioşii din sat postesc, se roagă seara şi dimineaţa, frecventează slujbele şi se împărtăşesc, iar în familii nu se aude vreun cuvânt urât, cuvânt de blestem sau altele de felul acesta. Aş putea mărturisi deci, că afară de pilda evlaviei bunilor mei părinţi şi a sătenilor, nimeni nu m-a îndemnat să iau drumul mănăstirii, a cărei valoare n-aş putea să o definesc, rămânând în suflet însă vie.
STARETUL: Atunci, ce stai aici în pustie, frate drag? Hai la mănăstire! Acolo e altceva! E o pregustare a Paradisului .... Viaţa călugărilor se desfăşoară în rugăciune şi este mai frumoasă decât cea pe care o cunoşteai în satul tău. Cine eşti? Cum te numeşti?
DIMITRIE: Dimitrie, boarul din Basarabov! Iar, dacă Dumnezeu are un plan cu mine, trec prin foc şi prin apă! Doar stiti ca pentru un crestin adevarat cele mai de seamă indatoriri sunt a iubi si a-si dovedi curajul!
CĂLUGĂR (încercându-l): Iertare că ţi-am tulburat liniştea! Am fost rău cu tine! Sper sa nu ne urasti pentru asta!
DIMITRIE: Doamne fereşte! Cu cu bucurie, fac ascultare faţă de trimişii lui Dumnezeu. Când am probleme greu de rezolvat, când mă frământă ceva şi nu pot găsi o soluţie, pun genunchiul la rugăciune în peştera mea, rugându-mă lui Dumnezeu să mă lumineze şi Dumnezeu mă ajută! Personal, cred că Dumnezeu v-a trimis să primesc un cuvânt de binecuvântare, de îmbărbătare şi de linişte.
STARET (constatator): Aşa umil şi nebăgat în seamă de oameni, sărac şi fără înţelepciunea veacului tău, şi totuşi având cu tine comoara cea cerească a învăţăturii sfinte, fiind înălţat de Dumnezeu la atâta pricepere duhovnicească... Cu adevărat un suflet călugăresc! Cred că tocmai ţi-ai încheiat şcoala aceasta a călugăriei! Cu voia lui Dumnezeu, când mă va chema la el, nădăjduiesc că ai grijă de fraţii tăi din mănăstirea din care am venit noi.
DIMITRIE: Nu, nu mi-am încheiat şcoala! Doar că acum, consider că dau cel mai greu dintre examene cu frăţiile voastre! Examenul ascultării!
CĂLUGĂR: Hai, Părinte Dimitrie, hai împreună cu noi să ne înveţi şi pe noi şcoala călugăriei!
Scena 4
Sfantul Dimitrie a trăit ca un sfânt ascuns, adânc simţitor la durerea oricărei vieţuitoare, fie pasăre, fie vită, fie mai ales fiinţa omenească. La moartea fostului stareţ, preoţii şi ceilalţi frat ai lavrei au voit să-l facă pe Dimitrie stareţ pentru că era un om cu o viaţă îmbunătăţită. La câtva timp după ce a refuzat să le fie stareţ, părintele Dimitrie a trecut la Domnul. Sihastrul s-a întors pe malul râului Lom. Acolo şi-a întins trupul între două lespezi uriaşe, ca într-un sicriu de piatră, în timp ce sufletul său se mută la cele vesnice.
CĂLUGĂRII: Dimitrie, primeşte să ne fii stareţ!
DIMITRIE: Lăsaţi-mă, părinţilor, să-mi plâng păcatele mele! Nu sunt un om atât de destoinic încât să mă îngrijesc de sufletele altora! Lucrul acesta se potriveste pentru părinţii îmbunătăţiţi, aşa cum a fost răposatul părinte stareţ care m-a condus spre această mănăstire.
CĂLUGĂRII: Ca frate, dar noi de-acum te vrem şi ca stareţ!
DIMITRIE: Fraţilor, cei dintre voi care s-ar gândi la mine ca la un viitor stareţ, să ştiţi că nu gândiţi drept. În aceşti primi ani petrecuţi alături de voi, aripile mele au slăbit. Ele nu mai pot să mă conducă spre zările unde trebuie să meargă mănăstirea noastră, chiar dacă , aşa cum spuneam că, duhovniceşte, aceştia sunt primii mei ani de vieţuire în mănăstire!
CĂLUGĂRUL: Nimeni nu ştie ceasul chemării sale la Domnul! Vorbeşti în dodii, părinte Dimitrie. Nu mai înţelegem nimic din cele ce spui tu.
DIMITRIE: Parintilor, vă mărturisesc că eu nu pot să vă fiu egumen şi părinte duhovnicesc, căci am greşit înaintea Domnului.
PĂRINŢII: Ai afirmat odată, părinte Dimitrie, că virtutea poate fi comunicată fără să vorbeşti şi fără să taci. Ce ai vrut să spui?
DIMITRIE: Ah, dacă aţi şti cum cântau păsările când înfloreau copacii, primăvara, pe vremea când eram un biet copil mai înainte de a ucide acei piţigoi! …
PĂRINŢII (cu lacrimi): Nu ne lăsa sărmani, că n-are cine să ne povăţuiască pe calea mântuirii. Să rămână pacatul asupra noastra, numai să nu ne laşi singuri.
DIMITRIE: O să vă fiu egumen, numai dacă îmi făgăduiţi să împliniţi cuvântul meu! Aripile morţii sunt gata să mă cuprindă în îmbrăţişarea cea mai de pe urmă! Privind lumea aşa cum e ea, noi trebuie să descifrăm în această lume, cum se spune, semnele vremii. Un bun credincios ştie care a fost semnul chemării sale la credinţă şi dacă îi descoperă Dumnezeu ştie şi momentul trecerii sale la cele veşnice. Dar, îngăduiţi-mi trei zile ca să mă merg să mă rog pentru ultima dată în peştera unde m-aţi găsit şi dacă Dumnezeu va voi, voi primi bucuros!
CĂLUGĂRUL: Ce, te crezi cumva vreun oracol? De unde ştii tu voia lui Dumnezeu? Stai! Să nu te duci! De ce stăruieşti într-o astfel de încăpăţânare? Ascultă şi nu mai încerca să pleci nicăieri. În tot ce ai facut se vede dorinţa de a învăţa şcoala călugăriei. Ori, această şcoală a călugăriei nu este alta decât mănăstirea aceasta în care stăm noi. Ce va rămâne din ea dacă şi tu vei pleca?
DIMITRIE: Ziduri, ziduri.
CĂLUGĂRUL: De ce „ziduri”?
DIMITRIE: Măi, părinţilor, pentru că duhul ce suflă între zidurile acestei mănăstiri este mult mai liber decât voi. Dacă Dumnezeu nu dă cuiva să înţeleagă calea ascultării, acela - chiar de va avea înaintea sa pe Sfinţii Apostoli - până şi asupra lor va arunca cu pietre. În ascultarea pe care eu am făcut-o există multă libertate care a făcut ca zidurile şcolii călugăriei pe care eu am urmat-o să fie străbătute cu multa uşurinţă, în ciuda îngustimii şi umezelii lor. E drept! Voi sunteţi înalţi ca brazii, dar tot ca brazii puteţi cădea la prima furtună, pentru că nu vă înfigeţi rădăcinile unde trebuie!
CĂLUGĂRUL: Unde anume, părinte Dimitrie?
DIMITRIE: Stau cu mâinile întinse şi cu ochii umezi, căci la atâta amar de vreme de când sunt cu voi, nu găsesc un alt loc pentru şcoala călugăriei decât în peştera de pe râul Lom, acolo unde drumurile voastre s-au încrucişat prima dată cu un fost văcar. Adevărata şcoală a călugăriei este un edificiu de sfinţenie, în altarul răscumpărător al căruia trebuie să vedem însăşi voinţa lui Dumnezeu de mântuire a tuturor. Sunt sigur că, această şcoala a mântuirii acestui popor va rodi cu adevărat între vlahi! Altfel, totul e în zadar.
CĂLUGĂR: Dar eu am încredere numai în tine!
DIMITRIE: Frate Ioane, ai venit la mănăstire să cauţi oameni sfinti? Niciodata în viaţa ta să nu te iei după om, oricât de sfânt ţi s-ar părea. Astăzi te foloseşti de el, iar mâine te poţi sminti. Voieşti să ai călăuză pe viaţă? Citeşte Sfânta Scriptură şi invataturile Sfintilor Parinti si urmeaza pe cat poti şi fără viclenie învăţăturile lor, de care niciodata nu te vei sminti.
CĂLUGĂR: Am părăsit mănăstirea pentru a străbate lumea largă şi a-l întâlni pe cel mai înduhovnicit monah. Am ajuns la o altă mănăstire, unde am fost întrebat: De unde vii? Şi când i-am spus de unde sunt am fost întrebat dacă nu cunosc pe un părinte cu numele Dimitrie. Uluit, am răspuns că da. Atunci mi s-a spus că nu mai este altul ca el. Aşa că te întreb: De ce, părinte Dimitrie, nu m-ai învăţat lucrurile extraordinare pe care le cunoşti?
DIMITRIE: Frate Ioane, când tu cădeai, eu aprindeam cădelniţa, când tu slujeai, eu îţi pregăteam hainele de slujbă. Vezi, în fiecare moment te învăţam câte ceva!
CĂLUGĂR:Degeaba pleci, că tot în mâinile noastre o să vii!
DIMITRIE: Eu am nădejde în mila lui Dumnezeu!
CĂLUGĂR: Din ce să-ţi facem mormântul?
DIMITRIE: Dacă-i moarte, nu-i nimic! Să nu-mi faceţi mormânt. Ci să mă puneţi între două pietre pe malul râului. După moartea mea, să iei tu cojocul cu mantaua pe care mă culc; fratelui Macarie să-i dai pielea de oaie, iar fratele Gherasim să ia sacul.
(Sihastrul se întoarce pe malul râului Lom. Acolo îşi întinde trupul între două lespezi uriaşe, ca într-un sicriu de piatră, în timp ce sufletul său se mută la cele vesnice. )
ACTORI:
POVESTITORUL: Elena SanduCĂLUGĂR (zărindu-l pe Dimitrie): Părinte stareţ, mi se pare că văd o nălucă!
STARETUL (catre Dimitrie): Măi baiete, ce cauţi tu în pustietatea asta? Du-te la ai tăi, ce stai aici singur ca un vagabond?
DIMITRIE (se apropie cu sfială de cei doi călugări): Sărut-mâna, părinţilor! Nu mi-s singur, ci cu Dumnezeu, iar de întors acasă nici vorbă cu vreau să aud. Sunt aici ca să învăţ şcoala călugăriei!
STAREŢUL: Dacă înţeleg eu bine, tu nu participi la Sfânta Liturghie, nici nu reciţi psalmii şi nici nu citeşti o altă scriere sfântă! Vai, dar este de neimaginat lucrul acesta! Această situaţie trebuie să se schimbe!
CĂLUGĂR: Părinte stareţ, priveşte la picioare lui! Băietul ăsta merge descult prin zăpadă. O să se îmbolnăvească!
STARETUL: Lasă-l măi, să se nevoiască!
CĂLUGĂR (catre Dimitrie): Totuşi, oare n-ar fi mai bine să te duci acasă? Sau ai fost alungat pentru că oi fi cine ştie ce om rău?
DIMITRIE: Prigoniţi fără vină, ca şi mine acum, au fost şi piţigoii al cărui cuib l-am zdrobit sub picioarele mele în Crâng! Dacă nu aş fi fost prigonit fără vină acum n-aş fi cunoscut suferinţa păsărilor. Ele au tot - şi sfinţenie, şi dragoste, şi milă. Au tot, în afară de mântuire, ca şi mine acum.
CĂLUGĂR: Da, acum se mai crede şi duhovnicul piţigoilor!
STARETUL: Încetează! Nu vezi? Baietul acesta vrea să ajungă om sfânt, frate! Ce pustnic tânăr!!! Dacă asta îi este voia, de ce să nu-i dăm pace? Sau, ai bine, să vină cu noi la mănăstire!
DIMITRIE: Mai bine rămâneţi voi de aici! Nu plecaţi, ci rămâneţi să întemeiem aici o nouă obşte.
CĂLUGĂR: Asta nu e călugărie ce vrea să facă el! Cine ştie ce duh străin de neascultare l-o fi îndemnat să fugă de acasă? Că mai multe sunt vânturile care zbuciumă sufletul unui pustinic decât cele care zbuciumă marea! Mai multe chiar decât cele ale unui călugăr!
STAREŢUL: Dar, de ce nu ai veni tu la mănăstirea de unde suntem noi!
DIMITRIE: M-au îndemnat să îmbrăţişez viaţa pustnicească harul Domnului şi conştiinţa păcatelor săvîrşite, iar nu duhul neascultării cum credeţi voi. "Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea lui Dumnezeu" (Ps. 72, 22).
CALUGAR: Părinte Stareţ, nu este bine ceea ce se întâmplă şi te rog să nu-l primesti in mănăstire, altfel plec eu.
STARETUL: Dacă vrei, poţi pleca, dar Dimitrie va veni cu mine la manastire.
CALUGAR: Dar cum este posibil să renunţi atât de uşor la mine, eu care te-am ascultat mereu?
STARETUL: Tu şti, deja, ce-i ascultarea. Dacă ai pleca, cu siguranţă că ai şti cum să te porţi, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar ramane singur aici, ca si pana acum, ce ar face? Asta de ce nu te-ai întrebat? De ce te-ai gândit doar la tine?
CALUGAR (catre staret): Iertare.
STARETUL: Ei, lasă! Nu poţi greşi tu cât pot eu să iert!
DIMITRIE: Ce cuvânt frumos...!
STARETUL (catre Dimitrie): De unde eşti?
DIMITRIE: Sunt din Basarabov. Viaţa sătenilor mei se depăna asemenea cu cea a vieţuitorilor din mănăstiri. Asemenea acestora – a monahilor – şi credincioşii din sat postesc, se roagă seara şi dimineaţa, frecventează slujbele şi se împărtăşesc, iar în familii nu se aude vreun cuvânt urât, cuvânt de blestem sau altele de felul acesta. Aş putea mărturisi deci, că afară de pilda evlaviei bunilor mei părinţi şi a sătenilor, nimeni nu m-a îndemnat să iau drumul mănăstirii, a cărei valoare n-aş putea să o definesc, rămânând în suflet însă vie.
STARETUL: Atunci, ce stai aici în pustie, frate drag? Hai la mănăstire! Acolo e altceva! E o pregustare a Paradisului .... Viaţa călugărilor se desfăşoară în rugăciune şi este mai frumoasă decât cea pe care o cunoşteai în satul tău. Cine eşti? Cum te numeşti?
DIMITRIE: Dimitrie, boarul din Basarabov! Iar, dacă Dumnezeu are un plan cu mine, trec prin foc şi prin apă! Doar stiti ca pentru un crestin adevarat cele mai de seamă indatoriri sunt a iubi si a-si dovedi curajul!
CĂLUGĂR (încercându-l): Iertare că ţi-am tulburat liniştea! Am fost rău cu tine! Sper sa nu ne urasti pentru asta!
DIMITRIE: Doamne fereşte! Cu cu bucurie, fac ascultare faţă de trimişii lui Dumnezeu. Când am probleme greu de rezolvat, când mă frământă ceva şi nu pot găsi o soluţie, pun genunchiul la rugăciune în peştera mea, rugându-mă lui Dumnezeu să mă lumineze şi Dumnezeu mă ajută! Personal, cred că Dumnezeu v-a trimis să primesc un cuvânt de binecuvântare, de îmbărbătare şi de linişte.
STARET (constatator): Aşa umil şi nebăgat în seamă de oameni, sărac şi fără înţelepciunea veacului tău, şi totuşi având cu tine comoara cea cerească a învăţăturii sfinte, fiind înălţat de Dumnezeu la atâta pricepere duhovnicească... Cu adevărat un suflet călugăresc! Cred că tocmai ţi-ai încheiat şcoala aceasta a călugăriei! Cu voia lui Dumnezeu, când mă va chema la el, nădăjduiesc că ai grijă de fraţii tăi din mănăstirea din care am venit noi.
DIMITRIE: Nu, nu mi-am încheiat şcoala! Doar că acum, consider că dau cel mai greu dintre examene cu frăţiile voastre! Examenul ascultării!
CĂLUGĂR: Hai, Părinte Dimitrie, hai împreună cu noi să ne înveţi şi pe noi şcoala călugăriei!
Scena 4
Sfantul Dimitrie a trăit ca un sfânt ascuns, adânc simţitor la durerea oricărei vieţuitoare, fie pasăre, fie vită, fie mai ales fiinţa omenească. La moartea fostului stareţ, preoţii şi ceilalţi frat ai lavrei au voit să-l facă pe Dimitrie stareţ pentru că era un om cu o viaţă îmbunătăţită. La câtva timp după ce a refuzat să le fie stareţ, părintele Dimitrie a trecut la Domnul. Sihastrul s-a întors pe malul râului Lom. Acolo şi-a întins trupul între două lespezi uriaşe, ca într-un sicriu de piatră, în timp ce sufletul său se mută la cele vesnice.
CĂLUGĂRII: Dimitrie, primeşte să ne fii stareţ!
DIMITRIE: Lăsaţi-mă, părinţilor, să-mi plâng păcatele mele! Nu sunt un om atât de destoinic încât să mă îngrijesc de sufletele altora! Lucrul acesta se potriveste pentru părinţii îmbunătăţiţi, aşa cum a fost răposatul părinte stareţ care m-a condus spre această mănăstire.
CĂLUGĂRII: Ca frate, dar noi de-acum te vrem şi ca stareţ!
DIMITRIE: Fraţilor, cei dintre voi care s-ar gândi la mine ca la un viitor stareţ, să ştiţi că nu gândiţi drept. În aceşti primi ani petrecuţi alături de voi, aripile mele au slăbit. Ele nu mai pot să mă conducă spre zările unde trebuie să meargă mănăstirea noastră, chiar dacă , aşa cum spuneam că, duhovniceşte, aceştia sunt primii mei ani de vieţuire în mănăstire!
CĂLUGĂRUL: Nimeni nu ştie ceasul chemării sale la Domnul! Vorbeşti în dodii, părinte Dimitrie. Nu mai înţelegem nimic din cele ce spui tu.
DIMITRIE: Parintilor, vă mărturisesc că eu nu pot să vă fiu egumen şi părinte duhovnicesc, căci am greşit înaintea Domnului.
PĂRINŢII: Ai afirmat odată, părinte Dimitrie, că virtutea poate fi comunicată fără să vorbeşti şi fără să taci. Ce ai vrut să spui?
DIMITRIE: Ah, dacă aţi şti cum cântau păsările când înfloreau copacii, primăvara, pe vremea când eram un biet copil mai înainte de a ucide acei piţigoi! …
PĂRINŢII (cu lacrimi): Nu ne lăsa sărmani, că n-are cine să ne povăţuiască pe calea mântuirii. Să rămână pacatul asupra noastra, numai să nu ne laşi singuri.
DIMITRIE: O să vă fiu egumen, numai dacă îmi făgăduiţi să împliniţi cuvântul meu! Aripile morţii sunt gata să mă cuprindă în îmbrăţişarea cea mai de pe urmă! Privind lumea aşa cum e ea, noi trebuie să descifrăm în această lume, cum se spune, semnele vremii. Un bun credincios ştie care a fost semnul chemării sale la credinţă şi dacă îi descoperă Dumnezeu ştie şi momentul trecerii sale la cele veşnice. Dar, îngăduiţi-mi trei zile ca să mă merg să mă rog pentru ultima dată în peştera unde m-aţi găsit şi dacă Dumnezeu va voi, voi primi bucuros!
CĂLUGĂRUL: Ce, te crezi cumva vreun oracol? De unde ştii tu voia lui Dumnezeu? Stai! Să nu te duci! De ce stăruieşti într-o astfel de încăpăţânare? Ascultă şi nu mai încerca să pleci nicăieri. În tot ce ai facut se vede dorinţa de a învăţa şcoala călugăriei. Ori, această şcoală a călugăriei nu este alta decât mănăstirea aceasta în care stăm noi. Ce va rămâne din ea dacă şi tu vei pleca?
DIMITRIE: Ziduri, ziduri.
CĂLUGĂRUL: De ce „ziduri”?
DIMITRIE: Măi, părinţilor, pentru că duhul ce suflă între zidurile acestei mănăstiri este mult mai liber decât voi. Dacă Dumnezeu nu dă cuiva să înţeleagă calea ascultării, acela - chiar de va avea înaintea sa pe Sfinţii Apostoli - până şi asupra lor va arunca cu pietre. În ascultarea pe care eu am făcut-o există multă libertate care a făcut ca zidurile şcolii călugăriei pe care eu am urmat-o să fie străbătute cu multa uşurinţă, în ciuda îngustimii şi umezelii lor. E drept! Voi sunteţi înalţi ca brazii, dar tot ca brazii puteţi cădea la prima furtună, pentru că nu vă înfigeţi rădăcinile unde trebuie!
CĂLUGĂRUL: Unde anume, părinte Dimitrie?
DIMITRIE: Stau cu mâinile întinse şi cu ochii umezi, căci la atâta amar de vreme de când sunt cu voi, nu găsesc un alt loc pentru şcoala călugăriei decât în peştera de pe râul Lom, acolo unde drumurile voastre s-au încrucişat prima dată cu un fost văcar. Adevărata şcoală a călugăriei este un edificiu de sfinţenie, în altarul răscumpărător al căruia trebuie să vedem însăşi voinţa lui Dumnezeu de mântuire a tuturor. Sunt sigur că, această şcoala a mântuirii acestui popor va rodi cu adevărat între vlahi! Altfel, totul e în zadar.
CĂLUGĂR: Dar eu am încredere numai în tine!
DIMITRIE: Frate Ioane, ai venit la mănăstire să cauţi oameni sfinti? Niciodata în viaţa ta să nu te iei după om, oricât de sfânt ţi s-ar părea. Astăzi te foloseşti de el, iar mâine te poţi sminti. Voieşti să ai călăuză pe viaţă? Citeşte Sfânta Scriptură şi invataturile Sfintilor Parinti si urmeaza pe cat poti şi fără viclenie învăţăturile lor, de care niciodata nu te vei sminti.
CĂLUGĂR: Am părăsit mănăstirea pentru a străbate lumea largă şi a-l întâlni pe cel mai înduhovnicit monah. Am ajuns la o altă mănăstire, unde am fost întrebat: De unde vii? Şi când i-am spus de unde sunt am fost întrebat dacă nu cunosc pe un părinte cu numele Dimitrie. Uluit, am răspuns că da. Atunci mi s-a spus că nu mai este altul ca el. Aşa că te întreb: De ce, părinte Dimitrie, nu m-ai învăţat lucrurile extraordinare pe care le cunoşti?
DIMITRIE: Frate Ioane, când tu cădeai, eu aprindeam cădelniţa, când tu slujeai, eu îţi pregăteam hainele de slujbă. Vezi, în fiecare moment te învăţam câte ceva!
CĂLUGĂR:Degeaba pleci, că tot în mâinile noastre o să vii!
DIMITRIE: Eu am nădejde în mila lui Dumnezeu!
CĂLUGĂR: Din ce să-ţi facem mormântul?
DIMITRIE: Dacă-i moarte, nu-i nimic! Să nu-mi faceţi mormânt. Ci să mă puneţi între două pietre pe malul râului. După moartea mea, să iei tu cojocul cu mantaua pe care mă culc; fratelui Macarie să-i dai pielea de oaie, iar fratele Gherasim să ia sacul.
(Sihastrul se întoarce pe malul râului Lom. Acolo îşi întinde trupul între două lespezi uriaşe, ca într-un sicriu de piatră, în timp ce sufletul său se mută la cele vesnice. )
ACTORI:
Sf. DIMITRIE BASARABOV: Andrei Barbu
PREOTUL: Cristian Constantinescu
MAMA: Teodora Sandu
TATAL: Mihai Tănăselea
COPIII: Antonia Chiroiu-Bolteanu, Cristina Chiroiu-Bolteanu altii copii din parohie
VĂCARUL: Gabriel Sandu
COPILUL VACARULUI:
CĂLUGĂR: Alina Vlad
STARET: Daniel Bouleanu
ALTI CALUGARI:
